Manuc Bey, un agent secret în umbra marilor imperii

Hanul lui Manuc. Probabil că nu există bucureștean care să nu fi trecut pe lângă această ciudățenie arhitectonică, pe care mulți o consideră o relicvă a „Micului Paris”. Aerul său oriental, de „Caravanserai” opulent, arată însă că „hanul” vine din lumea Bucureștiului turcit, de pe vremea domnilor fanarioți. O imagine aparent confirmată de numele și rangul exoticului ctitor al  edificiului. În documentele vremii, acestuia i se spune Manuc Bey. Pare musulman, turc get-beget? Da, așa ai zice! Dar asta este doar o aparență, unul dintre multele jocuri iluzorii oglindite în apele fantomatice ale istoriei. Mai întâi și mai întâi, Manuc Bey nu era turc. La fel cum nu era nici musulman. Prin naștere, era armean și bun creștin ortodox. Numele lui de botez, era Emanuel Mârzaian, pe care prietenii i l-au simplificat în știutul „Manuc”. La o primă și superficială privire, Manuc a fost un negustor iscusit, pe care Dumnezeu l-a dăruit cu un noroc fără limite, care l-a ajutat să-și întindă afacerile peste două continente și să le strecoare dibaci printre mii și mii de capcane. Vorbind despre el istoricul George Potra spunea cândva: „Manuc Bey, un om despre care s-au spus atâtea adevăruri și legende, încât figura sa nu se va putea reduce la proporțiile juste ale adevărului. Bogat, și mai târziu foarte bogat, puternic prin relațiile sale politice pe care și le-a făcut, el urcă scara măririlor cu ușurință, încărcat de titluri și recunoștință, dar se prăbușește când nimeni nu se mai aștepta la asta”. Istoricul român are, cu siguranță, dreptate. ?ê?£i asta pentru că acest armean genial a trăit periculos și s-a îmbogățit din afaceri ,,croșetate” printre încrengături oculte întinse de-a lungul și de-a latul a două mari imperii care se urau moarte.

Pacea de la București

Europa primului deceniu al sec. XIX: din ce în ce mai șubredă, împărăția „Sublimei Porți” se vedea, tot mai des, obligată să închine steagul în fața Moscovei. Asemeni unui lepros intrat în agonie, Imperiul Otoman pierdea, rând pe rând, părți importante ale mărețului său trup de altădată. ?ê?£i, mai agil și mai crud decât o hienă hămesită, Imperiul creștin al țarilor sfâșia hulpav teritorii aflate de secole sub influența Semilunei. În anul 1806  Europa era răvășită de evoluțiile când eroice, când dramatice ale Franței   napoleoniene. O situație politico-militară complexă, pe fondul căreia Rusia ataca, din ce în ce mai des, Turcia. În toamna acelui an, țarul Alexandru I a ordonat trecerea Nistrului și ocuparea Moldovei și Valahiei. Încă de pe atunci „tabla de șah” a politicii europene era extrem de încâlcită. Inițial războiul Rusiei contra Înaltei Porți s-a motivat prin nevoia de a contracara intenția lui Napoleon de a-și trece armatele prin posesiunile otomane și să atace Rusia dinspre Nistru. Motiv pentru care, în 1807 s-a încheiat un tratat internațional prin care Rusia căpăta dreptul de a ocupa principatele dunărene. A fost doar una  dintre multele situații în care Occidentul,  presupus prieten, ne-a lăsat de izbeliște. Războiul ruso-turc s-a încheiat în 1812 când, pe 16/28 mai, s-a parafat „Tratatul de pace de la București”. Acum, puțină lume mai știe că acel document care ne-a marcat soarte pentru o lungă perioadă de timp, a fost parafat în „Hanul lui Manuc”. Deși merita pe deplin, stăpânul hanului nu a luat parte la acel eveniment. ?ê?£i asta dintr-un motiv întemeiat: chiar și înfrânți, turcii puseseră un mare premiu pe capul lui. De ce ar fi făcut una ca asta față de cel căruia, tot ei, îi acordaseră, nu cu mult timp în urmă, toată cinstea cuvenită unui personaj de vază? Pentru că, oricât ni s-ar părea acum de bizar, în spatele „hangiului” Manuc se ascundea un agent secret sub acoperire care, de-a lungul timpului, a reușit să câștige atât încrederea „Sublimei Porți” cât și pe a țarilor ruși. ?ê?£i asta pentru că el era un geniu al combinațiilor oculte. Combinații care, pe de o parte, l-au îmbogățit. Iar pe de alta, l-au implicat în „jocuri” politice întinse la scară intercontinentală. Motiv pentru care, într-o istorie încă nescrisă a serviciilor secrete europene, lui Manuc Bey ar trebui să i se rezerve un capitol special, dedicat unui spion „uns cu toate alifiile” implicat   în jocuri geopolitice sofisticate ale căror efecte se văd până în ziua de azi.

De la Ararat la Stambul

Manuc provine din neamul Mizraian, o familie de negustori armeni plecată prin lume din satul Karpi, aproape de biblicul munte Ararat. Ani la rând, bunicii lui au cutreierat meleagurile natale apoi, la un moment dat, au venit  în Europa. Ajuns în Burgas, tatăl său, Martiros Mizraian, s-a însurat cu fata  unui negustor bogat de acolo. După moarte timpurie a primei neveste, s-a recăsătorit cu fiica lui Hanum-Oglu, alt negustor bogat care, mai târziu, avea să ajute noua familie să se stabilească la Rusciuk. Acolo s-a născut, în 1769, Emanuel Mirzaian cel care, peste ani, va fi cunoscut sub numele de Manuc Bey. Copilăria și-a petrecut-o la Rusciuk printre armenii lui. La 12 ani, a fost trimis la Iași, ucenic la un comerciant cu experiență, și acela tot armean.  Acolo, în inima Moldovei, tânărul studios a învățat toate tainele negoțului. Iar pentru că un bun comerciant trebuie să se înțeleagă cu clienții lui pe limba lor, în doar câțiva ani a învățat mai multe limbi de circulație internațională, inclusiv rusa și franceza. De fapt, în anii maturității sale el vorbea fluent 12 limbi străine.  A revenit la Rusciuk, în 1785. Vorbind despre el, istoricul Potra îl descrie ca pe un personaj excepțional: „Manuc părea dăruit de zei cu toate calitățile. Era un bărbat frumos și impunător, foarte inteligent și cult, distins și elegant, adânc cunoscător de oameni, șiret și abil, mărinimos și larg la suflet, știa să fie deopotrivă curtenitor și voluntar. Marea sa calitate era intuiția specifică firilor superioare: vedea sfârșitul lucrurilor mai înainte ca acesta să se producă, astfel că știa întotdeauna ce are de făcut. I-a plăcut să fie bogat și a fost”. Dotat cu asemenea calități excepționale Manuc s-a făcut remarcat printre negustorii de rang înalt din Rusciuk. Apoi, abilitatea sa comercială și talentul de a-și face prieteni printre puternicii vremii i-au deschis calea spre Stambul unde, în doar câțiva ani, a urcat foarte sus, până în anturajul sultanilor.

În anturajul sultanilor    

Pe atunci, Armenia se afla sub suzeranitatea Înaltei Porți. Motiv pentru care, chiar și răspândiți prin lume, patrioții armeni priveau cu nădejde spre imperiul țarilor, de unde sperau să primească ajutor contra otomanilor. Ei, țară mică, iluzii mari! Rușii aveau propriile planuri, dintre care cele mai importante erau legate de preluarea teritoriilor stăpânite de turci. În acest complicat context politic, este foarte posibil ca Manuc să fi intrat, într-un fel sau altul, în slujba rușilor încă de pe vremea când ucenicea la Iași. Era un tânăr promițător, iar calitățile lui nu puteau fi ignorate de înalții funcționari ruși care erau deja o prezență activă în Moldova. Fără a fi numiți astfel, spionii acelor vremuri se recrutau dintre cei mai inteligenți negustori. Iar Manuc chiar era un geniu. Revenit la Rusciuk, a început să-și extindă afacerile care l-au purtat, pas cu pas, până la Stambul. Afaceri extrem de profitabile care, în scurt timp, i-au adus lui Manuc faima de cel a bogat om din Balcani. ?ê?£i pe atunci, la fel ca întotdeauna, politichia se urzea pe îndelete, chibzuită îndelung și bazată pe prietenii cimentate cu munți de bani. Cu atât mai mult într-o perioadă tulbure, când Balcanii erau  zguduiți ba de răscoala Kirdjaliilor, ba de jafurile mercenarilor lui Pasvant-Oglu, rebelul pașă de la Vidin. Dar Manuc a știut cum să ocolească toate capcanele și să dobândească mare câștig din fiecare pas pe care-l făcea. În toamna anului 1807, sultanul Mustafa al IV-lea l-a ridicat la înaltul rang de „Dragoman al Sublimei Porți”. În firmanul de numire, activitatea lui Manuc este descrisă în vorbe alese: „Îndeplinind cele mai trebuincioase misiuni ale slujbei, corespunzătoare în totul cu deplină cinste, sinceritate și, în sfârșit, pentru grija și strădania lui prin cuvinte inexprimabile distingându-se înaintea celor egali și de aceeiași vârstă, prin servicii demne, însemnate și înfăptuiri lăudabile”. Apoi, în 1808 abia urcat pe tron, sultanul Mahmud al II-lea i-a acordat lui Manuc rangul de Bey al Moldovei. Iar firmanul oficial menționează: „Dragomanul Manuc, cu credință îndeplinește sarcinile slujbei. Încuviințez sârguința arătată de el în treburi și mulțumesc pentru îndreptățirea părerii frumoase ce am căpătat despre el. Ca răsplată pentru devotamentul său, îi hărăzesc titlul de prinț al Moldovei și doresc ca pe viitor el să adâncească strădania lui în slujba mea.” Așadar, n-a lipsit mult ca armeanul Manuc să devină domn fanariot al Moldovei.  Ca orice agent dublu care se respectă, Manuc trebuie să le fi oferit turcilor informații despre mișcările Rusiei. În paralel, s-a făcut la fel de util și Rusiei. Într-o scrisoare din 20 aprilie 1807, Luca Kiriko, consulul rus la București relatează: „Paharnicul Manuc, din Muntenia, în timpul domniei lui Ipsilanti Vodă era întrebuințat cu izbândă de acest domnitor în toate împrejurările critice, ca mijlocitor devotat intereselor acestui principat, ocrotit de înalta curte împărătească a Rusiei, către serhaturile vecine ale Giurgiului, Rușciucului, Nicopolei și Silistrei, în favoarea stipulațiilor întărite și prerogativelor țării. Având, după ordinul special al împăratului, de la consulul rusesc din Iași, un pașaport ca locuitor al Astrahanului, a fost confident tainic al consulului împărătesc la București, mai ales în vremurile furtunoase ale lui Mustafa-Baiakdar și Pasvant-Oglu”. Au urmat vremuri bune pentru Manuc Mârzaian. În 1809, a fost mediator între Armata Imperială Rusă, condusă de generalul-conte Mihail Miloradovici și garnizoana rebelă din Giurgiu. Agent al politicii imperiale ruse, Manuc a luat parte și la negocierile din 1812, privitoare la încheierea „Tratatului de la București”, dintre Imperiul Rus și cel Otoman, care a fost semnat în hanul său din București. Motiv pentru care Țarul Alexandru I i-a conferit titlul de „cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir”.

Mort în condiții suspecte

Manuc Bey a început construcția hanului ce-i poartă numele pe la mijlocul anului 1806, iar inaugurarea a avut loc în anul 1808. Dar, din păcate pentru el, n-a mai apucat să se bucure de roadele „investiției” bucureștene.  
Întortocheatele căi politichești i-au adus, până la urmă, dizgrația Sublimei Porți. După încheierea războiului ruso-turc, părăsește Bucureștiul lăsându-și afacerile pe mâna unor oameni de încredere. Stă un timp la Sibiu iar după 1815 se mută cu întreaga familie în Basarabia, la Chișinău. Ulterior a  cumpărat moșia de la Hâncești pe care a plătit o avere imensă: 300.000 de „lei aur”.  Moare în 1817, la doar 48 de ani. Conform variantei oficiale Manuc ar fi murit în urma unui grav accident de călărie. Au existat însă și voci care au afirmat că acel accident nu a fost deosebit de grav și, în realitate, el ar fi fost ucis de un asasin plătit. Manuc Bey-armeanul Emanuel Mârzaian cel pe care, cu puțin noroc l-am fi putut enumera printre domnii fanarioți ai Moldovei, a luptat, pe fronturi secrete pentru eliberarea țării și a poporului său. În lupta lui s-a bazat pe țarii Rusiei creștine pe care i-a crezut aliați eficienți împotriva semilunei. A fost un om deosebit de inteligent dar, cu siguranță, nici el nu avea cum să controleze mersul istoriei. O vreme bună a trăit și și s-a îmbogățit aici, la București care i-a fost aproape ca un cămin adoptiv. Un cămin pe care, atunci când propriile interese i-au cerut-o, n-a ezitat să-l vândă influenței rusești. Dar indiferent cât de mult s-a zbătut Manuc Bey, Armenia n-a ieșit de sub suzeranitatea Imperiului Otoman decât după prăbușirea definitivă a acestuia. De fapt, a fost doar libertatea relativă pe ți-o dă schimbarea stăpânului. Iar ca să parafrazăm o vorbă din bătrâni, putem spune că în doar câțiva ani, Armenia a schimbat jugul de lemn turcesc cu acela de oțel al noilor „țari” bolșevici, din imperiul sovietic al URSS. Iar acum, după două secole, de pe urma „agentului Manuc Bey” a mai rămas doar ciudatul han din buricul Bucureștiului. ?ê?£i o piatră de mormânt modestă aflată în pridvorul Bisericii Armenești din Chișinău.

Vasile Surcel