Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali și cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morții lui Mile Cărpenișan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârșit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina fața de câte ori rachetele ratau câte o „țintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenișan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Și-ar fi dorit, ca și noi, să țină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viață: presă. Am dat tzeapă Morții deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viață. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârșitului Iugoslaviei, așa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o țară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e și el am pus azi la ziar primele pagini ale cărții începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar și istoria începutului unei prietenii – priateli, cum zic sârbii – care ne-a făcut să ne simțim brateli – frați până la moarte…
Războiul sfârșitului Iugoslaviei – in memoriam Mile Cărpenișan, brateli al nostru…
Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnaliști români – Mile Cărpenișan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, , „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ținut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaș plin de însemnări și note semnate de nume celebre: Kasparov și Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăștia. Până și Ion Iliescu semnase o dedicație în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaș, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timișoreni și un bucureștean. Puține restaurante se mai încumetau să rămână deschise și nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau și excepții. Noi de pildă eram clienți de excepție, după care stăteau vreo șapte oameni cu papion la gât, vestuțe roșii și cămăși albe cu croiala franțuzească impecabilă, în frunte cu șeful localului.
La doi pași de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă țintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, șase raiduri, câteva sute de bombe și câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăștiate de o bombă perforantă pe pereții pivniței unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ținte civile.
Treaba se îngroșa și eram destul de nervoși. Simțeam cu toții, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului și că sârbii, precum și noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aștepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenționale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent și testate și folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiți. Cineva ne învățase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice… cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe față.
Mile și Sorin înțelegeau și vorbeau sârbește și intraseră în vorbă cu șeful localului, care lucrase cândva, în tinerețe, prin Timișoara și înțelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariștii români cam sonați, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârșitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-șefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondența la București, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Nașu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflați sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comuniști și să se învețe minte cu dictatorul comunist de Miloșevici, că așa le trebuie și să termin cu statul la bețivăneală cu tipii de la RTS și dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO și asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloșevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia și să scriu despre drama refugiaților albanezi și a femeilor violate sălbatic de soldații criminali sârbi ai lui Miloșevici sângerosul și odiosul și dictatorul. Mai era puțin și mă făcea și pe mine vândut comuniștilor, ba chiar – pentru a-și justifica insinuarea – a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămașă, în concepția sa) se știe, nu-i așa, că se apropie în anumite colțuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Nașu’ îmi cerea în mod direct și explicit să mă aliniez propagandistic și să las meseria deoparte.
Discuția cu șeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieții. La încheierea sa, Roșca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia și să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicații.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roșca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâșmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-și petrecea concediul, că despărțirea de Roșca va însemna și distanțarea de o generație politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuției la care s-a mai adăugat și neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu și într-un minut și jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile și Sorin și a ținut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toți, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei și începea noaptea de veghe pe acoperișul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile și Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (și totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile și Sorin mi-au făcut cinste – cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopții, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureștean care pune botu’ doar la bani și ordinele șefilor căcăcioși și s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru – el era pe jumate muntenegrean – dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste – oferta sa sinceră, deoarece știam că este foarte mândru de sângele său și am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli – priateli pe viață. Frați adică, prieteni pe viață.
……..
Au trecut zece ani și un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toții să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârșitului Iugoslaviei și să publicăm teribila istorie a destrămării țării de suflet a lui Mile, țară de suflet și pentru mine și Sorin Bogdan. Cred că mi-am câștigat porția de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reușit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâșiate după acel război cumplit.
O idioată de infecție însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu știu câte războaie, de atunci încoace. Nu știu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toți nenorociții și îmbuibații și ticăloșii care au căcat România – cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toți, în timp ce stăteam întinși pe spate, în noapte, pe acoperișul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuși cândva să-l împlinim, totuși, noi ăștia puțini care am mai rămas, tot cu ochii la cer…
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
