Totul a inceput in urma cu mai bine de doi ani. Am masurat timpul scurs pana la obtinerea vizei in vesti primite de la Consulatul provinciei Quebec, la Viena, caci Montrealul a fost, de la bun inceput, destinatia noastra. In fine, a venit si mult asteptatul plic maro, gros de aproape doua degete, care contine viza de emigrant. Stresul asteptarii a luat sfarsit, a inceput cel al lichidarii bunurilor din Romania. Fiecare emigrant are dreptul la doua valize a cate 32 de kilograme, plus bagajul de mana, care poate cantari cam 10 kilograme. Urmeaza, din nou, controlul vizelor si pasapoartelor si inca o imbarcare… Aeronava care zboara spre destinatia canadiana e mult mai mare, mai eleganta si, culmea, vreo alte trei familii vorbesc romaneste si… emigreaza. Iar stewardul imi confirma ca in fiecare avion e asa… si imi ureaza si el succes!
Bucuresti-Montreal: 10 ore de zbor, o viata de dor
Cele aproape 10 ore de stat pe scaun, cat dureaza survolarea Atlanticului, sunt epuizante… sunt turbulente, ne tot punem si scoatem centurile de siguranta… In fine, aterizam. Trecem si de vama…. Practic, de-acum, intram in noua noastra tara, in noua noastra viata. In drum spre casa, copilul imi adoarme in brate, iar eu pot, linistita, sa admir luminile marelui oras, Montrealul, despre care se spune ca gazduieste 40.000 de romani…
Ne grabim sa ajungem la Dani si Kinu, prietenii care ne-au gasit, inainte de a ajunge, cateva oferte de locuinte si la care vom mai ramane cateva zile, pana vom decide unde anume vom locui.
Este momentul in care incep sa realizez ca sunt altundeva, intr-un loc cu un alt ritm de viata decat al meu, la care va trebui sa ma adaptez…
Suntem in Cote Saint Luc, cartierul in care vom locui. Se spune ca are cea mai mare concentratie de evrei din tot Quebecul… Dani si Kinu ne asteapta cu nerabdare.
Toti montrealezii pe care ii vezi pe strazi par relaxati, nimeni nu se grabeste, nimeni nu te iimpinge, nimeni nu te repede, nimeni nu e nervos… Aici, regula de baza este: fii calm si civilizat.
Am fost socata cand Dani mi-a aratat un program de circulatie al autobuzelor, spunandu-mi: -Daca aici scrie ca vine la si 12 minute, atunci e in statie. Daca nu, inseamna ca s-a intamplat ceva pe traseu-.
Noii prieteni, noua casa
Prietenii mei din Montreal, oameni pe care i-am cunoscut doar pe Internet, cu care am schimbat doar e-mail-uri luni in sir, dar pe care nu i-am vazut niciodata pana acum, sunt primitori si calzi… Ba chiar si persoanele pe care le-am cunoscut aici…
Cum trebuie sa ne gasim repede un loc al nostru, vedem cateva apartamente si alegem unul la etajul sase, cu doua camere… Dormitorul, cam cat sufrageria mea de la Brasov, iar sufrageria, cam de doua ori mai mare. Baia, in schimb, e tare mica… Cam ca un confort doi in Romania, dar mult mai bine utilata. Si nici bucataria nu e foarte mare… ocupa un colt al sufrageriei si are cam doi metri si jumatate pe doi metri si jumatate… Si n-am nici un colt unde sa pun macar o masuta, pentru ca aici un sfert de sufragerie se numeste -salle a manger- si e conceput special pentru a aseza acolo masa. Nu prea gatesc doamnele pe-aici, constat dupa ce ma mut, sesizand ca bucataria nu are aerisire directa afara si -livingul- se umple de miros de cate ori gatesc.
-Dulceata de visine- romaneasca, in magazine canadiene
Sper ca nu va trece mult timp pana cand vom reusi sa ne angajam. Asta, dupa ce vom fi urmat scoala de franceza – la care orice emigrant are dreptul si pentru a carei frecventare primeste cam 500 de dolari pe luna. Si vom urma si ceva cursuri care sa ne dea posibilitatea sa concuram pentru posturi ceva mai de la egal la egal cu cei nascuti si crescuti aici, fata de care oricum avem handicapul limbilor franceza si engleza. Stiu ca voi trimite zeci de CV-uri pana cand ma va chema cineva la un interviu, au experimentat altii inaintea mea sentimentul ca pregatirea lor nu face doi bani.
Brusc mi se face dor de acasa. Ma gandesc ca vine Pastele… Mai bine nu ma mai gandesc…
Am gasit la magazinul din colt -Dulceata de visine- si mi s-a parut ca am vedenii. Dar chiar asa scrie pe ea si e facuta la Baia Mare. Am dat pe ea aproape trei dolari, bani cu care as fi cumparat mai bine de un kilogram de carne de pui, dar n-as fi lasat-o in raft pentru nimic in lume… scot borcanelul din frigider, iau o lingurita si, inainte de a-l pune la loc, mai privesc o data, desenat pe eticheta, drapelul romanesc… Romania mea draga…
A consemnat, Simona Urian
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
