O familie prahoveana vinde copii si organe vitale pentru a-si plati chiria

Zeci, sute de drame se petrec langa noi, fara a vrea sa stim de ele. Suntem prea preocupati de propria noastra existenta ca sa ne mai pese si de altii. Victime ale acestei stari de fapt sunt mii de romani. Una dintre astfel de drame se desfasoara de cativa ani in judetul Prahova.

Sub acoperisul unei case darapanate din Ploiesti, sase suflete traiesc la limita subzistentei. Singurele venituri ale acestei familii sunt alocatiile a doi minori, adica 360.000 de lei. Din cauza acumularii unei datorii de 12 milioane de lei la plata chiriei catre primarie, ei risca sa-si piarda si casa in care stau de aproape 20 de ani. Ultima solutie pe care a gasit-o Constantin Nicolescu, tatal a cinci copii, dupa ce si-a vandut unul in *93, este aceea de a renunta la un rinichi. O poveste tulburatoare despre o familie pentru care vorba veche -mai rau de atat nu se poate- e cat se poate de adevarata.

Saracia e la ea acasa

Cand intri in curtea familiei Nicolescu esti socat de imaginea unei case vechi, care risca sa se prabuseasca in orice clipa. Multe dintre geamuri au fost inlocuite cu sacose din plastic, iar prin crapaturile peretilor poti vedea tabloul unor camere insalubre, afumate, in care zace o gramada de toale vechi. Ceea ce Constantin Nicolescu, capul familiei, numeste pat este, de fapt, o scandura mai lata asezata pe patru caramizi si acoperita cu o patura jegoasa, roasa de sobolani. Aici dorm, claie peste gramada, nu mai putin de sase persoane. Constantin are 47 de ani. Este inalt, dar atat de slab, incat fizicul sau pare mai degraba cel al unui copil de 14 ani. Este si normal, avand in vedere ca, de mai bine de sase ani, el nu se hraneste decat cu paine veche si cu ce mai aduna de prin gunoaiele culese cu atentie din ghenele blocurilor. Lucreaza cu ziua pe unde apuca, impreuna cu sotia sa, amandoi fiind grav bolnavi. -Nu mai stiu gustul carnii sau al laptelui. Nu-mi permit nici macar sa-mi cumpar un kilogram de cartofi. Aseara ne-am ospatat: sotia mea a gatit o ciorba de varza cu frunzele culese de prin tomberoanele de la Hale-. -Fetita mea a lesinat la scoala de foame!- Desi au 12, respectiv 14 ani, doi dintre cei patru copii ai familiei Nicolescu aduc cei mai multi bani in casa: 360.000 de lei pe luna, echivalentul alocatiilor de stat. Tot ei resimt cel mai puternic efectele infometarii la care sunt supusi, deopotriva, toti membrii familiei. -Fetita mea Gabriela are 12 ani si invata la Scoala -Elena Doamna-. A lesinat de doua ori in timpul orelor de curs din cauza foamei. Diriginta i-a dat 10.000 de lei pentru bilete de tramvai ca sa poata merge la Spitalul Judetean. Invata bine mititica. A luat in fiecare an cate un premiu, insa ma uit la ea neputincios cum se stinge, pentru ca nu am ce sa-i dau sa manance-, ne marturiseste, cu ochii in lacimi, tatal disperat. Saptamana trecuta au fost doua zile la rand cand nimeni nu a mancat nici macar o bucata de paine veche. Acum, cand vremea s-a racit, fac focul in mijlocul casei, cu crengile si cartoanele adunate de pe strazi, pentru ca nu au o soba. In curand nu vor mai avea nici macar acoperis deasupra capului.

-Am vandut baietelul ca sa nu moara de foame-

Zilele trecute, postasul le-a adus o somatie in care li se cere sa-si plateasca datoria de 12 milioane pe care o au la plata chiriei catre primarie. Stau in aceasta locuinta sociala de aproape 20 de ani si, daca vor fi evacuati, vor ramane pe strazi pentru ca nu au rude sau prieteni la care sa se adaposteasca. Si-a vandut un baietel de patru luni. Constantin imi arata cateva poze de familie. Il intreb cum se numeste copilul pe care sotia sa il tine in brate intr-una dintre aceste fotografii, iar barbatul din fata mea izbucneste in plans. -Este baietelul pe care l-am dat in *93. Cand s-a dat drumul la adoptii, a venit o englezoaica sa-l vada. Desi mi s-a rupt inima cand mi l-a luat din casa, nu am avut alta solutie. Ar fi murit de foame. Asa, cel putin, stiu ca e fericit, acolo, cu cea care l-a adoptat-, spune Constantin. Nu vrea insa sa spuna daca a luat ceva bani in schimbul tranzactiei cinice. Vreau sa-i fac o poza, pentru ca barbatul de langa mine s-a transformat intr-o adevarata statuie a deznadejdii. Politicos, dar ferm, acesta imi spune ca nu vrea sa se lase fotografiat. -Lumea e rea. Nu vreau ca oamenii sa rada de mine cand ma vad pe strada. Nu cer mila nimanui-, sunt argumentele lui.

Imi vand un rinichi sau un ochi, pentru salvarea familiei mele-

-Ma vand. Mai bine zis, renunt, contra cost, la un rinichi sau la un ochi. E singura cale de a iesi din aceasta situatie imposibila-. Vorbeste cu atata seninatate despre vanzarea propriilor organe de parca ar negocia cu cineva vanzarea unui sac de cartofi. Avand in vedere starea mai mult decat precara a sanatatii lui, este constient ca s-ar putea sa nu reziste unei asemenea interventii chirurgicale. Este atat de disperat, incat nu ii este teama nici de repercusiunile actului sau ilegal. Confom articolului 16 din Legea nr. 2/1998 privind prelevarea si transplantul de tesuturi si organe umane, -constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la un an la 3 ani fapta persoanei de a dona tesuturi sau organe umane in scopul obtinerii unor foloase-. Dar viata este cateodata mult prea dura pentru a mai tine cont de astfel de legi ale unei societati care nu iti intinde mana atunci cand ai nevoie…