Păcat, doctore Arafat: după drama din Apuseni, v-ați legat soarta de partea nevolnică a „baricadei” românești

Cinic vorbind, am putea considera că drama din Apuseni a fost doar un accident banal, în urma căruia nu au murit decât doi oameni. În definitiv, cu puțin timp în urmă, la Cernavodă, un bețivan cretin, cu sângele îmbibat de alcool, și-a urcat familia în mașină și nu s-a mai oprit cu ea decât pe fundul Dunării. Iar atunci, moartea a șase oameni, printre care și trei copii, a fost considerată un accident banal, pentru care nu s-a agitat aproape nimeni. Bineînțeles că nu este nici pe departe așa: dincolo de dramatismul său, accidentul din Apuseni s-a dovedit a fi radiografia cea mai fidelă a unei societăți nenorocite, marcată, de la vârful ei și până la ultimii executanți, de o indolență criminală și o ineficiență revoltătoare, ambele  pecetluite de stigmatul unei nesimțiri pline de ifose politicianiste. Luni seară, în loc să se afle la Guvern, unde să dispună înființarea unei obligatorii „Celule de criză”, în care să-i implice pe toți cei care au avut vreo responsabilitate în asemenea situații, Victor Ponta s-a proțăpit în fotoliul unui studiou de televiziune de unde s-a rățoit la toată lumea și ne-a povestit cât de mult îl admiră el pe Gâdea-antenistul. Prost informat, incompetent ori doar mincinos după cum ne-a demonstrat-o de atâtea ori, el a spus, la ora 21,20, în fața unei țări întregi, că „Tocmai sunt anunțat că au fost găsiți. Să dea Dumnezeu să fie bine!”. Corect, că doar de, noi trăim în țara lui „Doamne miluiește”. Iar cei care ne conduc, sunt doar niște paiațe care se hârjonesc, jucându-se de-a politica. De fapt, adevărul este că, în momentul în care țâști-bâștiul care se laudă că ar fi Premierul României invoca ajutorul Divinității supreme, nimeni nu se afla lângă victime. Iar supraviețuitorii, grav răniți, erau pe cont propriu. La ora aceea, supte lacom de hipotermie, ultimele picături de viață se scurgeau din trupul copilei Aurelia Ion. Iar pilotul Adrian Iovan, cel care reușise o imposibilă aterizare forțată, care va rămâne înscrisă în istoria aviației românești, murea și el, cu numele fiului său pe buze. În acele momente dramatice, în care orice clipă de întârziere le trasa victimelor granița dintre viață și moarte, optimismul infantil al Premierului a fost la un pas de a-i întoarce din drum pe localnicii care-și asumaseră rolul de salvatori voluntari. Niște voluntari cu mult mai eficienți decât reprezentanții autorităților, plătiți cu bani grei, din buzunarele noastre. A doua zi, nesimțit până în măduva oaselor, jalnicul ministrul Radu Stroe și-a exprimat un singur regret: că nenorocirea din Apuseni s-a petrecut în mandatul lui. O replică doar cu puțin mai odioasă decât spusele unui operator de la un punct de comandă care, aflând despre prăbușirea avionului a fost în stare să exclame doar „A căzut? Vai ce nașpa!”

Dezamăgire, numele tău este Raed Arafat

Marea dezamăgire nu a venit, însă, de la politicienii români: de foarte multă vreme, de la ei nu ne mai așteptăm la absolut nimic bun. Marea dezamăgire a fost, pentru noi toți, doctorul Raed Arafat. Venit de pe alte meleaguri, el a fost, până în aceste zile, modelul absolut de implicare, organizator extrem de eficient, perseverent până în pânzele albe, devotat și dedicat unor cauze care, pe noi toți ne lasă, de obicei, indiferență. Convinși că totul se rezolvă cu bine acolo unde Arafat își face simțită prezența, l-am respectat, aproape ca pe un semizeu. Ani la rând, el ne-a demonstrat, de atâtea ori, că nimic nu este imposibil acolo unde o inteligență sclipitoare merge în tandem cu o perseverență aproape diabolică, greu de înțeles pentru noi, „Miticii” marcați de tarele unui balcanism ancestral. Dincolo de confesiunea lui religioasă, de fiecare dată, am recunoscut în doctorul Raed Arafat omul de ispravă care a fost în stare să pună ordine în mocirla haosului nostru instituționalizat. L-am iubit și l-am stimat, și mai mult, atunci când, în semn de respect pentru țara care l-a primit cu brațele deschise, a ales să jure pe Biblia creștină la o ceremonie de investire a sa într-o înaltă funcție administrativă. De fapt, chiar dacă este născut peste mări și țări, Raed Arafat este eroul nostru, al românilor care i-am construit soclul unei viitoare statui care să-l onoreze pentru toate aceste merite.  ?ê?£i poate că mulți dintre noi l-am pus alături de Carol Davilla, un alt străin care, venit și el de pe alte meleaguri, a modernizat medicina românească de la sfârșitul secolului XIX.
Bineînțeles că nimeni nu i-a reproșat doctorului Arafat, faptul că nu se afla în țară atunci când a avut loc nenorocitul accident din Apuseni. Iar asta, cu atât mai mult cu cât el era plecat în străinătate, unde reprezenta România la o întrunire NATO. De fapt, se pare că și de acolo, din străinătate, el a fost cel care, prin telefon, a încercat să pună un pic de ordine în acțiunile autorităților care păreau să se fi preschimbat într-o droaie de muște bezmetice care bâzâie de colo colo, lovindu-se cu capetele de pereți. Nu! Ceea ce-i putem reproșa este că, în loc să comunice cu publicul plătitor de taxe și impozite, el a făcut exact ceea ce fac toți politrucii noștri: s-a ascuns în spatele unei tăceri pline de autosuficiență. Iar atunci când, abia revenit în țară, a dat ochii cu ziariștii, a preferat să se rățoiască la ei, reproșându-le că l-au făcut de râs atunci când i-a întrebat despre el pe oficialii NATO. ?ê?£i nici prin cap nu i-a trecut că, de fapt, toată lumea l-a căutat considerând că el este unicul salvator capabil, exact așa cum a făcut-o de atâtea ori până acum, să pună ordine în haosul în care s-au complăcut autoritățile.

Un erou în borta șobolanilor

Ei, dar rățoiala lui oțărâtă poate că nici nu prea contează: poate că omul era obosit de pe drum. Poate că era stresat de întreaga situație în care, totuși, a încercat să pună un pic de ordine. Ori poate că el n-a înțeles faptul că, scârbiți de ifosele politicienilor care dădeau din colț în colț încercând să-și salveze imaginile grav șifonate de haosul din mintea lor, românii obișnuiți așteptau din parte lui o conferință de presă, în care să răspundă, pe îndelete, tuturor întrebărilor. Inclusiv celor privitoare la modul în care s-au cheltuit milioanele de euro care au fost alocate către SMURD în ultimii ani dar și despre avionul care a costat încă un milion de euro. Un avion despre care am aflat că este foarte modern dar despre care nu se prea știe, cu precizie, unde s-ar afla cu adevărat. Ei bine, nu! Răspunzând, probabil, unei „indicații prețioase” venite direct de la  Victor Ponta, șeful lui ierarhic superior pe linie guvernamentală, care i-o fi promis „non-combatul” unei televiziuni prietene, doctorul Raed Arafat a ales să se adreseze publicului prin intermediul Antenei 3, văgăuna șobolanilor coordonați, din umbră, de turnătorul Dan „Felix” Voiculescu. Astfel că uitând, probabil,vechiul proverb care spune că „dacă te bagi în troacă te mănâncă porcii”, doctorul Raed Arafat, eroul nostru, s-a dat pe mâna unui „Gâde” plin de bunăvoință. Iar de acolo, mesajul lui, penibil și lipsit de conținut s-a diluat într-o lălăială fără cap și fără coadă. Bun vorbitor de limba română, poate mai bun decât mulți dintre noi, doctorului Arafat nu i s-a clintit nici un mușchi pe față și nici prin cap nu i-a trecut să aibă îndrăzneala de a-l corecta pe moderatorul care a spus că avionul SMURD s-ar afla la Bacău, adăpostit într-un „hambar”. Meștere, „hambar” o fi televiziunea vostră; avionul cu pricina se află, cu siguranță, într-un hangar. Iar faptul că moderatorul și-a tras pe el un tricou cu chipul copilei moarte în accident, căreia îi pocise numele, aproape că nici nu mai contează.    
   În urmă cu doi ani, pe vremea când un înalt oficial al statului român i-a contestat lui Raed Arafat rolul și autoritatea în domeniul său de activitate, sute de bucureșteni, ce-i drept, mulți dintre ei zgândăriți tot de „Antene”, au ieșit în stradă, manifestând vehement în favoarea lui. Atunci, unii  dintre cei săriți în sprijinul lui i-au scandat numele pe care i l-au „românizat” ad-hoc și i l-au preschimbat în doctorul „Calafat”. Până mai ieri, noi toți ne consideram pe deplin îndreptățiți  să exclamăm, plini de recunoștiință: „Respect, doctore Arafat!”. Din păcate acum, când vedem cum semizeul nostru s-a molipsit de de penibila și găunoasa trufie a politrucilor români, nu mai putem zice decât: „Păcat, mare păcat, doctore << Calafat>>!”

Vasile Surcel