Păstorel, chefliul care i-a biciuit pe comuniști cu vorba

Ori de câte ori se pune întrebarea de ce românii nu s-au opus regimului comunist, pe care l-au îndurat câteva decenii la rând, se găsește câte un deștept care, convins că el le știe pe toate, răspunde, zâmbind șmecherește pe sub mustață: „pentru că mămăliga nu explodează“. Adicătelea, vezi Doamne, românii au fost o adunătură de indivizi bălegoși, o turmă docilă care a acceptat, fără să cârtească, duhoarea ciubotei rusești. Nimic mai fals  decât o asemenea minciună odioasă. Târziu, abia după 1990, am început să aflăm, puțin câte puțin că, în primul deceniu al „dictaturii proletariatului“, „mămăliga“ românească,  aruncată în aer de „partizanii“ din munți, a explodat aproape zilnic, iar „terciul“ ei opărit a vârât groaza, ani întregi la rând, în preaplecatele slugi ale regimul bolșevic. Dar, tot pe atunci, pe „frontul“ anticomunist au luptat și un soi aparte de combatanți: oștenii vorbelor de duh, a căror limbă ascuțită se dovedea, adeseori, a fi cu mult mai eficientă decât tăișul unei baionete militare.
Iar în acel război, purtat cu arme neconvenționale, cel căruia i s-ar fi cuvenit, pe bună dreptate, rangul de general a fost neuitatul „Păstorel“.

Vorba care taie-n carne vie

Un binecunoscut proverb, turnat în vechile tipare ale limbii latine spune că „Ridendo castigat mores“. Așadar, „Râzând îndreptăm moravurile“. Sau „năravurile“ după cum spunem noi, „Miticii“ de pe malurile Dâmboviței. Exact asta a făcut și „Păstorel“. Istoria literaturii moderne, care nu-i acordă decât un loc printre scriitorii „minori“ ai vremurilor moderne îl reține sub numele de Alexandru Osvald Teodoreanu. Atențiune, a nu se confunda cu fratele său, Ionel Teodoreanu, cu mult mai celebrul autor al siropoaselor romane „La Medeleni“, „În casa bunicilor“ori „Masa Umbrelor“ care, deși „minore“ și ele ca valoare literar-artistică, au marcat generații întregi de adolescenți romantici care au crescut și s-au format sub influența lor. Ambii frați Teodoreanu au fost avocați. Ionel, dulceagul autor al romanelor adolescentine era, în viața reală, un avocat deosebit de versat și după cum se spune „uns cu toate alifiile“. Tot el este și autorul acum uitatului roman „Fundacul Valaamului“, al cărui personaj principal, avocatul Nini Valaam pare a fi un veritabil „alter ego“ al romancierului. Un roman superb care, din păcate nu a mai fost reeditat. Spre deosebire de fratele său, „Păstorel“, care o bună bucată de vreme s-a învârtit și el prin lumea justiției, avea o cu totul altă structură, care i-a permis să câștige procese încâlcite pe care le rezolva prin tot soiul de procedee, care mai de care mai neașteptate. Dar, odată plecat de prin tribunale, „Păstorel“ trăia o a doua existență, probabil cea adevărată. În acea viață paralelă, „Păstorel“ era un boem rafinat, cunoscut și iubit de toată lumea artistică a Capitalei. Iubit, dar și temut pentru limba lui ascuțită și pentru măiestria cu care știa să folosească vorba de duh. Uneori o „mlădia“ mai ceva ca pe o floretă care „mușca“, agil precum o cobră. Alteori o preschimba într-un satâr cu care „tăia“ dur, rece și fără patimă, cu precizia unui măcelar versat. Iar vorba de duh, spusă ori de câte ori credea el de cuviință, l-au preschimbat într-un inamic de temut al regimului bolșevic. Spontane, cele mai multe dintre sclipirile lui de geniu, au luat forma unor epigrame.

„Uite așa, de chestie“

În lumea boemei bucureștene, „Păstorel“ trecea drept un soi de bețiv jovial, plin de duh și sprinten la minte. Imagine de „fan“ al lui Bachus pe care o confirma chiar și el însuși: „Unul bea că-i băutor/
Altul bea că-i bestie/Numai eu, că am umor,/Beau așa, de chestie.“ Iar atunci când a vrut să se descrie, ceva mai pe larg, a compus o „Spovedanie“: „Cântat-am vinul și-l băui pre el,/?ê?£i-așa, precum din flori slăvitul soare,/Cules-am toată roua din pahare,/Voios ca cel din urmă menestrel./     Am păstorit în viață vinuri rare/(De-aceea îmi și zice Păstorel) ?ê?£i de la Grasă pân’ la Ottonel,/Le-am prețuit, pe rând, pe fiecare.“ De fapt, „Păstorel“ nu era, neapărat un băutor, ci mai curând un „degustător“, cu niște calități „gustative“ și o experiență deosebit de variată și complexă pe care o căpătase cu timpul, în tot ceea ce privește degustarea vinurilor. Motiv pentru care el era capabil să identifice cu o precizie fenomenală, nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, dar și alte amănunte, precum ar fi orientarea geografică a locului pe care se găsea via din care se fabricase vinul, dar și cât de pur era acesta, în sensul folosirii unei singure varietăți de strugure. Tot el reușea să identifice locul unde se găsea via dar dacă anul „producției“ fusese unul secetos ori mai ploios. Se pare că tot el este și autorul unui„ Tratat“ despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, carte care, rămasă din păcate, doar în manuscris, este considerată, astăzi, ca fiind pierdută definitiv.

„?ê?£i arătă Apusului/Care-i fața rusului…“

În epigramele sale, Păstorel nu a iertat pe absolut nimeni și i-a tratat pe toți absolut egal, indiferent dacă-i erau prieteni, adversari, ori reprezentanți ai noii puteri bolșevice instalate în România. Pe Nicolae Iorga, marele savant mânat și de patimi politice l-a „încondeiat“ ori de câte ori i s-a ivit ocazia: „În lume nici o faptă nouă,/Pe a progresului cărări:/Musca Țzețze face ouă,/Iar Domnul Iorga cugetări.“. Ori, un soi de omagiu ciudat și cu bună-știință cacofonic: „ Mi-ar arunca în cap cu tomul/ De-ar ști academicianul/C-am scris că e păros (ca Omul)/ ?ê?£i colosal (ca Caraimanul). De fapt, „Păstorel“ nu s-a purtat cu mănuși cu nici unul dintre cei care „săreau calul“, într-un fel sau altul. Oportunistului Mihail Sadoveanu, care pe lângă multe alte defecte mai era și un zgârciob fără pereche, i-a dedicat un catren deosebit de usturător după ce acela nu i-a mai restituit un împrumut mai vechi: „De-ar fi să mori (cam ar fi cazul)/Să nu-mi lași bani,/Să-mi lași obrazul/Să-mi fac din el bocanci“.Tot lui Sadoveanu i-a dedicat un alt catren care făcea referire la un roman al acestuia: „Lui Mihail Sadoveanu: Venea o moară pe Siret/Legănându-se pe-o coastă,/?ê?£i-n ea un autor șiret/Măcina făină proastă!“. Iar după ce Sadoveanu a ținut la Ateneul Român penibila conferință „Lumina vine de la Răsărit“, care l-a și consacrat în calitatea sa de colaboraționist al regimului bolșevic, Păstorel l-a „taxat“ scurt: „Nașu sfătuit de-un rus/Întoarse curu la Apus/?ê?£i arătă Apusului/Care-i fața rusului…
Cu toate că, de la un moment dat încolo, teroarea comunistă începuse să se instaureze din ce în ce mai apăsat, Păstorel îi atacă, în mod egal atât pe rușii invadatori cât și pe „cozile lor de topor“ autohtone. Aflată în URSS, Ana Pauker i-a adunat la un loc pe toți militarii dispuși să colaboreze cu „Armata Roșie“. Plecată spre frontul de Vest, Divizia înființată de Pauker a fost aproape decimată în zona localității Debrețin, nume purtat și de un cârnat celebru prin bodegile bucureștene. Un eșec militar căruia i s-a dedicat, rapid o epigramă: „Din falnic vânător de munte,/ Ana mi te-a făcut Pandur/Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/?ê?£i-apoi un debrețin… în cur.“ Venirea în țară a trupelor rusești de ocupație i-a prilejuit lui Păstorel o altă creație, la fel de savuroasă intitulată: „La venirea rușilor“: „Pe drumeagul din cătun/Venea ieri un rus și-un tun;Tunul rus/?ê?£i rusul tun!“ Bineînțeles că rusul era „tun de beat“. Ceva mai târziu, instaurarea primului guvern așa zis democratic i-a prilejuit un alt catren la fel de șfichiuitor: „Armistițiul ne-a impus/Să dăm boii pentru rus!/Ca să completam noi doza,/L-am trimis pe Petru Groza!“. ?ê?£i tot lui Groza i-a dedicat catrenul numit chiar „Guvernul Groza“: „În guvernul Groza, cel de concentrare,/S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,/Îmi bag și eu membrul… în acest guvern!“. Tot lui Groza i-a dedicat, ceva mai târziu, un alt catren, legat de admiterea în Guvernul lui a celebrului  Zăroni: „Caligula Imperator/ A facut din cal – dictator,/Petru Groza mai sinistru/A făcut din bou – ministru.“

„Votați Soarele!“

Alegerile din 1945, când comuniștii și oastea lor de strânsură au candidat sub semnul electoral care avea drept simbol Soarele, i-au inspirat lui Păstorel alte două epigrame deosebit de corozive. Una s-a intitulat „Votați soarele!“: „Când te văd așa pe garduri/?ê?£i cu raze împrejur,/Mai că-mi vine să te-asemui/Cu o gaură de cur!“ Dar, tot el descrie și un scenariu de proporții de-a dreptul cosmice: „Nu credeam s-ajung vreodată,/C-am să pot să fiu în stare/Ca pișându-mă pe garduri/ Să mă piș direct  în… soare!“. Ceva mai târziu, când prezența sovietică se împământenise deja, în București a fost instalată și o statuie dedicată bravului „Ostaș sovietic“. Era un soi de stâlp înalt, cioplit în piatră în vârful căruia se afla o efigie a „Eliberatorului“, monument căruia i-a dedicat epigrama: „Statuii ostașului sovietic“: „Soldat rus, soldat rus,/Te-au ridicat atât de sus,/Ca să te vadă popoarele…/Sau fiindcă-ți put picioarele?“ Vânduți rușilor de către Vestul Capitalist, noi am rămas aici să-i așteptăm, generații la rând pe americani. Americani cărora le-a dedicat un alt catren numit chiar „Americanilor“: „Dacă și de astă dată/Se retrag din Orient,/Mă fac porumbelul păcii/?ê?£i mă cac pe occident!“
În anii următori, când regimul comunist a început să-și „inventeze“ proprii lui „artiști de curte“, Păstorel a vorbit, ironic despre acest eveniment: „La Pelișor, palat transformat în <<casă de creație>>“: „Voi, creatori ai artei pure,/Ce stați acuma la pădure/Să fiți atenți când vă plimbați/ Să nu călcați în ce creați!“. Dar tot el descria și noua „cultură populară“: „In țara asta prefăcută/Căcații scriu în loc să pută./Iar scriitori-adevărați/Sunt dați afara de căcați…

Ironii la foc automat

De-a lungul vremii, aproape nimeni nu a scăpat de sarcasmul lui Păstorel. La un moment dat, pe la mijlocul anilor 30, poeta Viorica Porumbacu a făcut imprudența de a publica niște versuri de un entuziasm mai mult decât debordant: „O, Europa, te simt în mine/Te simt vibrând adânc..“ Ia care a doua zi Păstorel i-a și răspuns oarecum grijuliu: „Mult stimată Veronică,/Eu credeam c-o ai mai mică!/Dar mărturisirea-ți clară/Din "Gazeta literară"/Dovedește elocvent/Că în …..chestia matale…
De-adâncimi fenomenale/Intră-ntregul continent!“. Iar despre colegii lui literați care-i făceau „concurență“ la restaurantul Uniunii Scriitorilor le-a dedicat un catren de-a dreptul vizionar: „Beau băieții harnici/De cu seară-n zori:/ Unii sunt paharnici,/Alții turnători.“ Din păcate pentru noi, din dosarele Securității dezvăluite de o vreme încoace de către investigatorii de la CNSAS, rezultă că, într-adevăr, o bună parte dintre bravii noștri intelectuali au fost mai mult „turnători“ decât băutori.

Pușcăria

Din păcate, stupidul regim comunist nu a fost în stare să suporte, cu umor, sarcasmul lui Păstorel. Prin anul 1959, securitatea i-a înscenat un dosar care l-a trimis direct în pușcărie. El a fost arestat în anul 1959, și nu mai văzut lumina zilei decât în 1964. A fost eliberat dar în foarte scurt timp a murit, răpus de o maladie pulmonară de care se îmbolnăvise în pușcărie. Dar el nu și-a pierdut umorul nici pe patul de moarte: cu o zi înainte de a muri, a mai compus un ultim catren, pe care l-a numit: „Spuneți și copiilor“: „Spuneți și copiilor, /(Culmea ironiilor): Am pus cap bețiilor,/În ?ê?£oseaua Viilor!“, De fapt, știa el ce zicea: pe ?ê?£oseaua Viilor era spitalul de boli pulmonare unde și-a petrecut ultimele zile de viață. Probabil că acolo, pe lumea cealaltă, tot el ne face ștrengărește cu degetul, avertizându-ne amical: „Aici doarme Păstorel, /Băiat bun și suflet fin,/Dacă treceți pe la el,/Nu-l treziți, că cere vin!

Vasile Surcel