Prima zi a „zonei libere de comunism”

Adevărul despre Piața Universității – după 20 de ani

Cu 20 de ani în urmă, în ziua de 22 aprilie a fost blocată circulația în intersecția centrului Capitalei. De aici încolo începe istoria fenomenului Piața Universității, a celor 52 de zile de protest anticomunist, manifestație unică în istoria contemporană. Protest al generației universitare anticomuniste înecat în sånge în zilele de 13-15 iunie 1990 de Ion Iliescu & Comp.
Manifestațiile din Piața Universității au adus un element nou, ce le deosebea total de celelalte mitinguri și demonstrații care blocau temporar circulația. Pånă la data de 22 aprilie 1990 diversele grupuri și grupări de protestatari la adresa DSN-ului kaghebist mărșăluiau prin București, ba către Televiziune, ba către Guvern, tăind orașul în lung și în lat și hăulind pe străzi „Jos Iliescu!“.
Din contră, în Piața Universității s-a creat o ruptură spațială radicală, deoarece manifestanții au ocupat intersecția-cheie a orașului, întrerupând total circulația și delimitând o zonă de acțiune proprie. Această Zonă s-a definit, de la început, ca un teritoriu (simbolic) în afara normalității cotidiene. „Jos Iliescu!“ a căpătat o adresă locativă continuă, vreme de 52 de zile, până ce Iliescu n-a mai rezistat și a pus glonțul pe țeavă.
„Curentul“ continuă serialul dedicat fenomenului Piața Universității, cu intenția, pe de o parte, a comemorării acestui eveniment unic în plan european, dar și cu obiectivul scoaterii la iveală a unor adevăruri nespuse nicăieri până în prezent. Mulți dintre actorii evenimentelor au intrat în anonimat. Alții au devenit și au rămas figuri publice. Unii s-au transformat în personaje controversate. I-am cunoscut cam pe toți, am înregistrat numele și contribuția fiecăruia, fiind încă din acea vreme și participant, și mărturisitor. Am scris în ultimele două decenii la nesfârșit, de sute de ori, pe marginea poveștii acelei perioade. Voi scrie acum nu doar pe marginea poveștii, ci voi aduce, că tot au trecut cei 20 de ani de „stupid people“ ai lui Brucan – și date din centrul evenimentelor, fie ignorate, fie ocultate, fie pur și simplu nepovestite încă de nimeni.
În calitate de personaj implicat direct în desfășurarea multor evenimente petrecute în perioada anilor ‘90, nu pot fi decât subiectiv, chiar și acum, la mare distanță de acele vremuri și întâmplări. Nici nu cred că pretenția „obiectivității“ reci poate fi asumată de o persoană vie, cu trăiri firești omenești, iar pe de altă parte, „istoria“ din perspectiva lui Ion Iliescu & Comp. s-a tot scris și tirajat în proporții colosale, deci n-au decât tismănenii să-și continue „opera“ obiectivă, în funcție de cine îi plătește.
În ce mă privește, eu, vechi „huligan“, „golan“ și „legionar“ după ce am tras pe nas drogurile de la Marian Munteanu, am fost deja plătit de Rațiu și Câmpeanu, cu valuta trasă la mașina de bani a lui Coposu, din subsolul PNȚ-ului, unde se mai aflau și armele trimise în secret de căpitanul Corneliu Zelea Codreanu cu vaporul lui Horia Sima (pilotat de căpitanul Băsescu).
Așadar, n-au decât scriptologii lui Ilici să-și scrie ei istoria Pieței Universității și a României post-decembriste din perspectiva lor. Perspectiva mea este decis părtinitoare. Părtinitoare în favoarea victimelor și a adevăraților eroi, vechii golani.

Semnificația simbolică a Pieței Universității

Manifestația maraton generic cunoscută sub numele de fenomenul Piața Universității a marcat decisiv nu doar generația mea, a celor care s-au aflat în stradă încă din primele zile ale manifestațiilor anticomuniste din decembrie 1989.
Piața Universității a intrat în discursul public și în imaginarul colectiv drept „KM 0 al democrației“, devenind izvor de legitimitate și de raportare simbolică inclusiv a Puterii politice. Aici, în acest loc, românii s-au adunat pentru a da jos regimul dictatorial comunist. Aici, s-a strigat din răsputeri „Jos Ceaușescu!“ și apoi „Jos Iliescu!“. Aici, atât Ceaușescu, cât și Iliescu au tras în oameni – cu muniție de război – și s-a murit. Aici, au fost măcelăriți bărboșii „legionari“, studenții pletoși și tinerii noii generații anticomuniste a României, de către hoardele negre de microcefali aduși din catacombe și subterane de echipa securisto/fesenistă a lui Iliescu. Aici, a fost Baricada și, tot în acest loc, bucureștenii s-au întors pentru a apăra valorile democrației și cele naționale, de câte ori s-au aflat în pericol. Fiind în acele momente în Piața Universității, te situai deoparte sau de alta a Baricadei – luai o atitudine publică.
Până astăzi, se verifică destul de coerent „testul Pieței Universității“ – personajele care atunci au atacat Piața Universității ori s-au situat în acea vreme de partea lui Ion Iliescu și Petre Roman – și astăzi tot acolo se află, alături de cuplul de criminali Neulander/Ilici. E suficient să ne gândim doar la Dinescu, Pleșu și tot restul găștii.
Piața Universității înseamnă raportarea la trecutul eroic – dar influențează și redefinește prezentul și chiar viitorul (simbolistic, dar și discursiv). Este și acum o sursă de legitimare politică, aducând periodic oamenii politici în preajmă. Sângele curs în Piața Universității face din acest teritoriu un loc al memoriei sacre, al jertfei pentru Libertate. Piața Universității a devenit un spațiu simbolic care reprezintă nu doar centrul orașului, ci și imaginea României și un reper memorial și simbolic pentru toată țara.

22-23 aprilie: formarea Pieței Universității

Această dată marchează momentul în care, intuitiv, manifestanții au încercat să acceadă la „centrul“ simbolic, cu valențe spirituale implicite, marcând astfel teritoriul Pieței Universității ce devine un Centru al întemeierii botezat „Zona liberă de comunism“.
Începutul a fost timid: delimitarea spațială și blocarea circulației s-a făcut numai pentru o noapte: demonstranții au marcat spațiul sacru în care au căzut victimele din 21 decembrie cu un cordon tricolor (rămânând în interior) și au blocat trecerile cu o baricadă fragilă, formată din panourile de tablă care erau așezate în latura dinspre Colțea.
Ulterior, pe măsură ce manifestația creștea în intensitate, spațiul a fost în întregime cucerit și marcat.
În prima zi, însă, în acea zi de primăvară, manifestanții și-au creat un Teritoriu propriu, căruia i-au conferit valențe simbolice, consacratoare (zonă liberă pură, centru/punct de început). La 22 aprilie 1990, se împlineau patru luni de la revoluție. Era o zi „clasică“ de proteste și marșuri. Mai multe grupuri și asociații nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune, ținta obișnuită a protestelor de stradă. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vårstă.
Incidentul a făcut ca tensiunea din råndul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, se ocupă carosabilul, blocåndu-se circulația atåt pe Bdul Nicolae Bălcescu, cåt și pe Bdul Republicii.
Pentru prima dată după Revoluție, se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Colțea, care sunt dispuse chiar în jurul Pieței Universității de către Andrei Rochian, un personaj pitoresc al vremii, un tânăr căpitan de marină tras pe uscat, pletos și arătos, un tip cu caracter liderial (confirmat și de droaia de gagici adunate în trena sa, pe care le punea la muncă pentru Cauză), și puștiul, la vremea aceea era uscat și ciolănos, doar pletele și nasul se vedeau din el – Victor Roncea, fratele meu mai apucat. Cum-necum, cu tupeul păstrat din zilele Revoluției, cei doi au oprit troleibuzele, generånd blocarea traficului.
Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: „Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: «Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!»; ridicåndu-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: «Eu sunt cu ei, dom’le!», apoi se culcă la loc“.
După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, „scutierii“, trupele speciale de intervenție. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămåne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor „16-21 Decembrie“, „Grupul Independent pentru Democrație – GID“, „21 Decembrie“, „AFDPR“ (Octavian Rădulescu), răniți în Revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cåntat „Hristos a Înviat“ și alte cåntece religioase, un preot care a slujit la Troiță.
La portavoce, manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi. Se scandau lozinci: „FSN, FSN du-te în URSS“, „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea“, „Nu vrem președinte care să ne våndă URSS-ului“, „Nu suntem huligani“, „16-21 nu pleacă nici unul“, „15-22 voi ați tras în noi“, „Jos comunismul“, „Democrație“.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămånea pe poziții, cåțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante. Dimineața, în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coboråt niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți långă zidurile Universității, dirijånd circulația.
Și, pe cånd puținii manifestanți rămași priveau deprimați, înfometați și zgribuliți de frig, în ploaia rece, cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pånză, mai abitir cea cu „Ministerul de Interne = MAN = KGB?“, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: „Victorie, victorie! Am învins! Victorie!“. Bătrânul luptător anticomunist și deținut politic părea sonat, dar mai tårziu, ne-am dat seama că avea dreptate.
…..
Astăzi, în ziua de 23 aprilie, se formează mulțimea care începe să rămână peste noapte pentru a apăra teritoriul cucerit. Apoi, se deschide Balconul luminat al Universității.