Răzvan Theodorescu – oportunistul de serviciu: „Îmi pare rău că suntem mult prea extaziați în fața Bruxelles-ului…”

„Sunt mândru că aparțin unui popor inteligent, unui popor care a știut să treacă prin istorie, a știut să fie luptător la nevoie, oportunist la nevoie și tradător la nevoie.” Sună frumos, cu atât mai mult cu cât aceste cuvinte conțin și o anumită doză de adevăr. Marea dezamăgire vine, însă, din faptul că ele au fost rostite, în cadrul unui interviu acordat, recent, de academicianul Răzvan Theodorescu. Adică de unul dintre acei oameni, puțini la număr, pe care, ani la rând, i-am inclus printre marile spirite al nefericitei   noastre contemporaneități. ?ê?£i, spre dezamăgirea noastră, înainte de a putea fi extins, la grămadă și la scara întregului popor, miezul acestor vorbe descrie chiar caracterul celui care le-a rostit. Iar asta pentru că, privite prin prisma propriei lui cariere post-decembriste, o carieră marcată de oportunism și uneori – este drept, la o scară minoră- chiar și de trădare, aceste vorbe descriu, fidel, chiar traseul vieții publice a lui Răzvan Theodorescu.
Distins, plin de morgă, intelectual rasat, tobă de carte, specialist în istoria artei medievale, autorul acestor „panseuri” era, pe vremea regimului comunist, una dintre rarele personalități culturale pe care noi, muritorii de rând, le-am considerat, sincer, niște veritabile faruri  călăuzitoare. Pe vremuri, Răzvan Theodorescu a fost, ani la rând, vocea din umbră a „Teleenciclopediei”, singura emisiune cu adevărat culturală a Televiziunii Române, cea care ne aduna, în fiecare sâmbătă seara, în fața micilor ecrane. Pe atunci, în vremea „Epocii de aur”, actualul academician Răzvan Theodorescu era doar un glas fără chip care, greseind boierește, ne povestea despre subtilitățile artei bizantine și despre comorile de suflet ascunse în vechile monunete românești. Pe atunci, era unul dintre extrem de  puținii specialiști care reușea să ne plimbe prin cele mai ascunse cotloane ale istoriei și artei. O făcea plin de grație și, mai ales fără nici o tentă politizantă. Acelea au fost vremurile în care l-am iubit, l-am admirat și ne-am pus speranța că, atunci când o sosi momentul el, alături de alți cîțiva intelectuali în care noi chiar am crezut, vor pune umărul la „căruța istoriei” și ne vor ajuta să intrăm în lumea cu adevărat civilizată. O lume pe care o vedeam legată doar de valorile occidentale. „Momentul” a sosit în Decembrie 89 dar, din păcate marii noștri intelectuali nu au fost acolo unde ne-am așteptat să-i găsim. Mai mult decît atât, tocmai ei au fost cei care, înaintea oamenilor simpli, s-au comportat exact în modul jalnic în care Răzvan Theodorescu, descrie acum, poporul român: au fost inteligenți, oportuniști și uneori trădători. Iar asta nu atunci când „a fost nevoie” ci mult mai banal: ,,de bună voie”. În interviul despre care vorbim, acordat  „ziare com”, subtilul nostru istoric  strâmbă lehămesit din nas și ne spune că aceste peste două decenii scurse de la căderea comunismului nu l-au făcut mai mândru de poporul căruia îi aparține, ci se simte la fel ca în urmă cu douăzeci de ani, din acest punct de vedere. Așa o fi distinse domn. Dar pe unde ai umblat matale în aceste decenii? Păi pe unde să umbli? Pe acolo pe unde-i stă bine oricărui intelectual cu ștaif: la masa bogată a puterii. ?ê?£i nu oricum, ci foarte aproape de „vârful bucatelor” după cum se zice prin popor. Legat de Ion Iliescu prin, Dumnezeu mai știe acum ce fire ascunse, în loc să-și vadă de Bizanțul lui, care ne făcuse să-i acordăm respectul nostru, acad. Răzvan Theodorescu a ales să se amestece în tărâțele puturoase din troaca vieții politice. ?ê?£i, bineânțeles că nu a făcut-o pe gratis. Mai întîi, între 1990 și 1992, a fost director general al Televiziunii Române. Probabil că, acum, foarte puțină lume își mai amintește că, în primele luni ale acelui cumplit an 1990, când noua putere FSN-istă instalată la București era contestată vehement de mitinguri care scoteau zeci de mii de oameni pe străzi, reporterii Televiziunii conduse de el nu ajungeau mai niciodată la fața locului. ?ê?£i asta ba pentru că, deși soarele strălucea pe cer de-ți lua ochii, angajații lui anunțau că Bucureștiul e scufundat în ceață. Ori pentru că, printr-o expresie rămasă celebră „nu a pornit carul”. Carul de televiziune adică. Apoi, guvernarea  Adrian Năstate i-a oferit aceluiași Răzvan Theodorescu postul de ministru al Culturii. În plus, între anii 2000 și 2008, postul de senator. Post pe care, probabil că l-ar fi ocupat și în ziua de azi, dacă nu l-ar fi pierdut la alegerile din 2008, când a candidat în sectorul I al Capitalei. Dar poate că una dintre cele mai jalnice și nefaste contribuții a lui Răzvan Theodorescu la istoria recentă este cea legată de „Mineriada” din 13-15 iunie 1990. Atunci, pe fondul unor acțiuni diversioniste, coordonate de nici acum nu se știe cine, sediul TvR a fost luat cu asalt de o mână de derbedei boschetari lăsați să intre acolo nestingheriți. A fost un episod deosebit de ciudat, în cursul căruia conducerera Televiziunii a oprit emisia, exact în timpul unui important meci de fotbal care era urmărit cu sufletul la gură de toată țara. Acela a fost momentul în care minerii, deja instigați de șefii lor, care au răspuns unor ordine venite „de sus”, au pornit spre  Capitală. Iar ceea ce s-a petrecut în zilele următoare știm forate bine. Într-un alt interviu acordat unui ziar central cu mai mult timp în urmă, Răzvan Theodorescu a relatat propria lui variantă despre acele evenimente. ,,Eram la etajul 11, în biroul meu, eram împins cu masa spre fereastră de către acești atacatori nespălați. Îmi cereau să mergem în Studioul 4. Atunci am spus ceva care nu sună foarte bine în gura unui profesor univeristar: „Dumnezii mamii voastre, dacă vreți să mergeți cu mine în Studioul 4, veți avea ce meritați: oprirea emisiei! Oprim transmisia!”. Ei, astea nu sunt decât povești pentru  adormit copii. Atunci, în iunie 1990, emisia n-a fost oprită de Răzvan Theodorescu, ci de specialiștii de la „tehnic”, cei care au executat niște ordine venite de sus, foarte de sus. Poate chiar de la Ion Iliescu, marele prieten al distinsului nostru bizantinolog și medievalist.

La dracu cu Europa!

Ieșit din adevărata arenă politică Răzvan Theodorescu are acum foarte mult timp liber. Timp care-i perimite să chibițeze de pe margine. Dar și să critice opțiunile noastre europene: „Îmi pare rău că suntem mult prea extaziați în fața Bruxelles-ului, dar îmi amintesc că am fost altădată extaziați în fața Moscovei, altădat extaziați în fata Instanbulului. Noi suntem un popor care stie să prindă toate oportunitățile, dar, de obicei, când sare în șa, cade pe partea cealaltă pentru că merge întotdeauna la extreme”. Întrebat. în cadrul aceluiași interviu, care este cel mai important eveniment, din istoria Romaniei, Razvan Theodorescu a răspuns: „Unul singur”. După care a detaliat: „Românii au avut in istoria lor, cu excepția Marii Uniri de la 1918 – o mare unire care a fost obținută cu greu – ca eveniment crucial dubla alegere din 5 si 24 ianuarie 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza. De ce? A fost momentul în care obișnuita șmecherie românească s-a transformat într-o capodoperă politică”. Ultima perlă emisă de fosta glorie a „Teleenciclopediei” a fost de-a dreptul ilustrativă pentru un distins intelectual al zilelor noastre: „Iubindu-mi țara foarte mult, și vă rog să notați acest lucru, susțin că cel mai mare dușman al poporului român este poporul roman”. Nu maestre, marele dușman al poporului român au fost dintotdeauna, intelectualii ticăloși care s-au amesteact, spre propriul lor folos, în troaca mizerabilă a politicii. Exact așa cum ai făcut-o și domnia ta.

Vasile Surcel