Remember la 22 de ani: Morții „Mineriadei din 13-15 iunie 1990” – „gratuitățile sociale” din cimitirul Străulești II?

Comisiile parlamentare, precum și anchetatorii care au cercetat, din punct de vedere penal, evenimentele din 13-15 iunie 1990 au afirmat că atunci ar fi murit doar șase oameni: patru împușcați, unul înjunghiat și încă unul răpus de un infarct. Aceasta a fost, și a rămas, bilanțul oficial, consemnat și de manualele de istorie recentă, al celei mai cumplite dintre „Mineriadele”. care, organizate mai ales din ordinul lui Iliescu, ne-au adus la cheremul și la bunul plac al hoardelor barbare de „ortaci”. Dar, la scurt timp după acele evenimente dramatice, au început să apară o serie de noi informații, de astă dată neoficiale, care au adus cu ele un tablou cu mult mai tragic. Bazate pe mărturii pe care atât parlamentarii cât și procurorii au refuzat să le bage în seamă, aceste informații menționează că „Mineriada din 13-15 iunie 1990” s-a soldat cu decesul a circa 150 de oameni, morți pe care autoritățile nu i-au recunoscut însă niciodată.

„În loc cu verdeață…”

Cimitirul “Străulești II” ascunde, “în loc liniștit, în loc cu verdeață”, una dintre cele mai tenebroase enigme post-decembriste. În urmă cu peste două decenii, în vara anului 1990, acolo au apărut brusc, aproape peste noapte, câteva zeci de morminte noi, pe ale căror cruci din lemn se putea citi una și aceeași inscripție: “Neidentificat, iunie 1990”. O mențiune ciudată, pornind de la care au început să circule, din ce în ce mai insistent, zvonul că acolo ar fi fost înmormântați, într-un secret absolut, morții neștiuți și niciodată recunoscuți oficial, ai celei mai violente dintre “Mineriade”. Atunci, în acea vară fierbinte, o mână de ziariști entuziaști au demarat o vastă anchetă jurnalistică privitoare la această stranie apariție funebră. Iar faptul că printre ei s-au aflat și câțiva tineri abia scăpați cu zile de sub bâtele hoardelor de „ortaci”, a fost un motiv în plus pentru ca ei să se implice într-un mod deosebit de eficient în elucidarea misterului de la „Străulești II”. Publicate, mai târziu, în „România Liberă”, într-un serial întins pe mai mult de zece episoade, rezultatele investigației lor nu au clarificat definitiv originea “Neidentificaților” din cimitirul de la periferia de nord a Capitalei. Dar au scos la iveală o serie de ciudățenii care păreau să confirme, fie măcar și parțial, zvonurile privitoare la legătura acelor morminte sărăcăcioase cu dramele și crimele care au însângerat Bucureștiul, între 13 și 15 iunie. Inițial, majoritatea funcționarilor responsabilii cu evidența birocratică a „Neidentificaților” au negat cu tărie existența lor. Apoi, ceva mai târziu, au început să se cam bâlbâie și niciodată nu au reușit să spună ceva cât de cât coerent.   

„La fel ca la cutremur”

Cele câteva zeci de morminte pe ale căror cruci sărăcăcioase, din lemn, era inscripționată expresia “Neidentificat iunie 1990”, aflate undeva, aproape de gardul din zona de vest a cimitirului Străulești II au apărut acolo cam pe la începutul lunii iulie 1990, la doar câteva săptămâni după ce „ortacii” luaseră cu asalt Capitala pe care o vandalizaseră mai rău decât o armată de barbari. Apoi informațiile privitoare la ciudatele morminte au ajuns rapid și la cunoștința opiniei publice. Motiv pentru care un grup de studenți mediciniști s-au dus acolo și au făcut un soi de anchetă pe cont propriu. În foarte scurt timp, ei au aflat că, în realitate, mormintele “Neidentificaților” erau, de fapt, niște gropi comune, săpate la repezeală, sub forma unor șanțuri. Morții fuseseră îngropați acolo iar crucile au fost plasate deasupra fiecăruia dintre ei după astuparea șanțurilor, la o distanță corespunzătoare unor morminte obișnuite. Ulterior, „ștafeta” acestei anchete a fost preluată de ziariștii care au continuat-o exact cum le-au dictat regulile meseriei lor. Primii chestionați au fost chiar angajații cimitirului Străulești II, de la gropari, la director. Angajați care le-au destăinuit câteva amănunte, pe cât de neașteptate, pe atât de interesante. Petre Gheorghe, pe atunci director al cimitirului, i-a declarat ziaristului Eugen Dichiseanu că, în jurul datei de 22 iunie, șefii lui ierarhici i-au cerut să pregătească, în cel mai scurt timp, gropi pentru 45 de înhumări. Era vorba despre cadavre neidentificate care, aduse de la Institutul de Medicină Legală, urmau să fie incluse în categoria “Gratuități sociale”, adică morți care urmau să fie înhumați pe banii Municipalității. Asta pentru că “Străulești II” era în acea perioadă, singurul cimitir din Capitală autorizat să oficieze asemenea înhumări pe cheltuiala statului. Teoretic, din această categorie ar fi trebuit să facă parte doar   boschetarii adunați de pe străzi, precum și cadavre ale unor oameni găsiți fără acte la ei și nerevendicați de nimeni. Dar și rămășițele pământești ale unor bolnavi uciși de SIDA. Aduse în plină vară caniculară, toate acele cadavre se aflau într-o stare avansată de descompunere, fapt care a și stârnit nemulțumirea angajaților obligați să se ocupe de ei. Motiv pentru care unul dintre gropari a îndrăznit să-și verse năduful în fața ziariștilor: “Da, erau dezbrăcați. Ăștia neidentificații vin într-un hal fără de hal iar șefii ne pun pe noi să-i manevrăm. Nu avem mănuși, nu avem haine de protecție. Ce suntem noi, animale?”. La rândul său, directorul Petre le-a declarat ziariștilor că ordinul primit pe 22 iunie trebuia executat rapid. Pentru că cimitirul avea doar șase angajați apți de o asemenea muncă deosebit de grea, pe care n-ar reușit să o îndeplinească în timp optim, s-a apelat la un excavator care a săpat cinci șanțuri paralele, fiecare lung de  aproximativ 30 de metri. Iar pe fiecare dintre acestea s-au putut amplasa  câte 11 cruci. Teoretic, pentru cei 45 de “neidentificați” trebuiau săpate doar patru șanțuri. De ce s-au săpat cinci? “Din spirit gospodăresc” li s-a răspuns ziariștilor. Primul “transport” adus atunci la “Străulești II” a fost compus din 12 cadavre, dintre care nouă neidentificate. Privitor la “mecanizarea” săpării șanțurilor, angajații le-au declarat atunci ziariștilor că singura ocazie în care s-a mai procedat la fel a fost în anul 1977, după cutremurul din 4 martie.

Bâlbâieli oficiale

Intervievat de jurnaliști, Gheorghe Petre, directorul cimitirului Străulești II a declarat că ar fi primit dispoziția de săpare a gropilor comune și de înhumare a “Neidentificaților” de la Gheorghe Raicu, inginer șef la Direcția Domeniului Public. La rândul său acesta a spus că și el ar fi primit ordin de la Mihail Enescu, viceprimarul de atunci al Capitalei. Perseverenți, ziariștii s-au dus și la acesta din urmă și l-au  întrebat ce știe despre “gratuitățile sociale” trimise de urgență pe capul celor de la Străulești II. La început viceprimarul a negat că acele morminte ar exista și în realitate și nu doar în mințile înfierbântate ale jurnaliștilor. Apoi, pus în fața probelor, l-a luat pe „Nu” în brațe și a negat vehement că el ar fi dat vreun asemenea ordin. ?ê?£i abia într-un târziu a admis că știe câte ceva despre acei morți neidentificați. Iar atunci când a fost încolțit de dovezile care i-au demontat lanțul de minciuni, el și-a amintit de „gratuități” dar a aruncat toată problema în „ograda” Institutului de Medicină Legală. Enescu le-a povestit ziariștilor că morții aduși la Străulești II din ordinul său erau “vechi” de câteva luni, de la sfârșitul anului 1989. De ce i-au adus așa, la grămadă? Nimeni nu a fost în stare să explice. Cei de la Străulești II au spus că, de la începutul anului, au mai primit “gratuități” dar niciodată la fel de mulți ca atunci, la sfârșitul lunii iunie.  
Ceva mai târziu, centrul de greutate al anchetei jurnalistice s-a deplasat la Poliția Capitalei, la IGP și la Institutul de Medicină Legală, unde ziariștii s-au concentrat asupra evidențelor privitoare la toți morții din București care fuseseră declarați “neidentificați”. Ulterior, investigația jurnaliștilor a scos la iveală extrem de multe nereguli, care porneau de la mizeria înfiorătoare care domnea peste tot la IML și ajungeau la faptul că morții „neidentificați” ajungeau la groapă fără ca în urma lor să rămână vreun document. Conform legislației aflate atunci în vigoare, cel puțin teoretic, un decedat catalogat drept „neidentificat” poate să fie, în realitate, victima unei crime, sau a unui accident criminal, motiv pentru care procedurile, obligatorii în asemenea cazuri, prevedeau întocmirea unor fișe individuale, care trebuiau să conțină amprentele decedatului, fotografia lui, evidența împrejurărilor în care a fost descoperit. Așa spune teoria. Practic, toți acei  neidentificați de la Străulești II au plecat de la IML fără aceste documente, care erau obligatorii prin lege.
Până la urmă, ancheta ziariștilor nu a stabilit, clar și incontestabil, că în cimitirul Străulești II ar fi fost înmormântați morții neștiuți ai mineriadei din 13-15 iunie 1990. Dar nici că nu ar fi așa. Pentru a duce o asemenea  anchetă până la capăt, ar fi fost nevoie de exhumarea cadavrelor, de examinarea lor din punct de vedere medico-legal, investigație de specialitate care ar fi urmat să le clarifice, fiecăruia în parte, cauzele morții precum și prezența urmelor de leziuni care le-au provocat decesul. Bineînțeles că nici una dintre aceste proceduri nu aveau cum să le fie accesibile: ei erau doar niște jurnaliști. Niște ziariști care aveau, infinit mai puțină putere decât membrii Comisiei Parlamentare de anchetă instituită în vederea cercetării “Mineriadei din 13-15 iunie 1990”. Comisie compusă din Corvin-Laurențiu Bangu, Mircea Cupșa, Ion Solcanu, și părintele Simeon Tatu, toși din partea FSN. Lor li s-au adăugat Sabin Ivan și Ruva Mihai-Zaharia, nominalizat din partea PNL și Zoltan Hosszu, de la UDMR. Exact la fel cum s-au petrecut lucrurile cu toate Comitetele și „Comițiile” puse să ancheteze ceva, orice, nici aceasta n-a realizat absolut nimic. Această Comisie Parlamentară, compusă mai ales  din membrii de bază ai FSN, nu a descoperit și nu a elucidat absolut nimic. Mai mult decât atât, unul dintre ziariștii României Libere care a participat la acea anchetă jurnalistică, a anunțat, pe 7 septembrie 1990, că a fost audiat de membrii Comisiei dar că, atunci când a început să prezinte informații clare, documente, fotografii cifre și alte date culese în cursul investigației jurnalistice privitoare la “Neidentificații” de la „Străulești II”, președintele Comisiei Parlamentare a întrerupt brusc audierea. Fapt care nu a făcut nimic altceva decât să întărească suspiciunile că acolo s-a întâmplat ceva deosebit de grav și că, dincolo de haosul birocratic privitor la evidența “gratuităților sociale” trimise de IML se pot ascunde câteva zeci de morți neștiuți, uciși de “Mineriada din 13-15 iunie 1990”.

Vasile Surcel