România: 12.300 de dosare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Întocmit de către magistrații Consiliului Superior al Magistraturii, stufosul document numit „Raport privind starea justiției 2011“, conține, alături de multe alte aspecte, și o analiză privitoare la soluțiile pronunțate de CEDO împotriva statului român. O analiză din care rezultă că, în conformitate cu datele statistice publicate de Curtea de la Strasbourg, țara noastră se află pe locul patru, în ceea ce privește numărul cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. Concret este vorba despre 12.300 de plângeri, care reprezintă 8,1 la sută dintre dosarele aflate pe rolul instanței europene. În acest clasament deloc măgulitor, România este depășită doar de Rusia care, cu cele 40250 de plângeri diverse acoperă 26,6 la sută din plângerile adresate CEDO, urmată, la mare distanță, de către Turcia cu un procent de 10,5 la sută, rezultat din 15.950 plângeri.
Tot înaintea noastră se mai află și Italia cu un procent de 9,1 la sută, rezultat din 13.750 de dosare aflate pe rol, în curs de judecare. Tot din Raportul întocmit de CSM mai rezultă că, din totalul cauzelor îndreptate contra României, CEDO a pronunțat, în cursul anului trecut, 68 de hotărâri. În cele mai multe dintre acestea (concret, în 58) s-a constatat cel puțin o încălcare a drepturilor și libertăților  protejate prin Convenția Drepturilor Omului și doar în trei cazuri instanța internațională a decis că România nu a comis o asemenea încălcare. În plus, instanța internațională a mai emis cinci decizii privitoare la revizuirea unor hotărâri pronunțate anterior de Curte, iar alte două au avut în vedere „acordarea unei satisfacții echitabile, în cauze în care Curtea a constatat anterior încălcări ale dispozițiilor Convenției“.
   În ceea ce privește tipurile de cauze în care Curtea Europeană a constatat că autoritățile române au încălcat dispozițiile Convenției, statistica CSM pune în evidență că, în 22 de cazuri, România a fost condamnată de către  instanța internațională pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. În acest context se menționează că, în patru cazuri, a fost vorba despre desființarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin promovarea nejustificată a unor căi extraordinare de atac. În opt cazuri s-a constatat durata excesiv de lungă a procedurilor judiciare civile sau penale, iar în alte șase cauze a fost vorba despre neexecutarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ori executarea lor cu întârziere. Iar în patru cazuri, România a fost reclamată la CEDO pentru încălcarea dreptului la apărare, principiul egalității armelor,  independența și imparțialitatea instanței ori încălcarea  prezumției de nevinovăție.

România, condamnată pentru tortură

Tot în Raportul CSM se mai menționează că, în dosarul „Begu contra România“, țara noastră a fost condamnată la Curtea de la Strasbourg pentru că autoritățile judiciare n-au restituit reclamantului bunurile ridicate în urma unor percheziții, asta în ciuda faptului că anterior se  constatase că acele bunuri nu erau relevante pentru instrumentarea dosarului penal. În alte 20 de cauze, instanța a reținut că autoritățile din țara noastră au încălcat dreptul de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane și degradante. În această categorie au intrat și reclamațiile privitoare la condițiile dure de detenție existente în penitenciarele noastre, în special în ceea ce privește suprapopularea lor dar și lipsa unor condiții minime de igienă, caz în care, deși aceste aspecte nu pot fi imputate judecătorilor sau procurorilor, aparțin tot de sistemul nostru juridic. Tot acestui sistem i se mai reproșează și faptul că statul român nu și-a îndeplinit nici obligația de a proteja viața unei persoane aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, iar anchetele desfășurate în cazul decesului unor deținuți n-au dus la pedepsirea vinovaților. Ceea ce uită însă CSM să menționeze este faptul că, fiecare condamnare a statului român a însemnat și acordarea unor daune materiale și morale care, puse cap la cap, se ridică la niște sume deosebit de importante. Sume achitate de la bugetul de stat deci, în ultimă instanță, din buzunarul nostru, al tuturor. ?ê?£i niciodată din buzunarul magistraților care, din rea voință ori, pur și simplu, din prostie au călcat în picioare prevederi ale legii pe care, teoretic, ar trebui să o cunoască infinit mai mult decât noi, cei obligați să le plătim incompetența.

Vasile Surcel