România XXX: Geografia slobodă la gură

Hărțile contemporane descriu, de obicei, o geografie eroic-memorialistică, populată mai ales cu denumiri „cumințele“ de localități, uneori banale, alteori venite direct din manualele de istorie. La periferia acestei geografii puritane mai există una, aproape ocultă, pe care „obrazele subțiri“ fie că o ignoră, fie o ocolesc cu grijă. Este o altă lume, vie și plină de povești, cu nume neaoșe, suculente, pe care scorțoasa nostră ipocrizie le consideră „porcoase“, de nerostit în public. Aceasta este „România XXX“ cea care supraviețuiește și acum, în ciuda Codului manierelor elegante.   

Jihadul „geografiei XXX“

Hărțile medievale nu aveau nici un fel de problemă să menționeze o serie de nume care nouă, celor de azi, ni se par „nepotrivite“, dacă nu de-a dreptul porcoase, indiferent dacă se referă la forme de relief ori la așezări umane. Cel care a pus capăt acestui „libertinaj“ geografic a fost Cuza Vodă, un principe care, totuși, numai puritan nu era. Pe vremea lui, în 1865, s-a instituit legea privitoare la evidența populației. Iar odată cu ea s-au eliberat și primele acte de identitate, în care vechile porecle s-au preschimbate în nume de familie. Tot atunci s-a modernizat și împărțirea teritorială a țării. Iar odată cu aceasta, au apărut și primele table indicatoare cu nume de localități. Cam acela a fost și momentul în care s-a declanșat „jihadul“ care a alungat de pe hărți majoritatea unor acelor denumiri  pe care puritanismul franțuzit al României moderne l-a considerat „vulgare“. Ceva mai târziu, pusă în mișcare de ipocrizia tovarășilor, „epurarea geografică“ a continuat, frenetic, și pe vremea regimului comunist. Cu toate acestea, alungarea de pe hărți a numelor așa-zis „buruienoase“, n-a reușit până la capăt, iar unele dintre acestea au supraviețuit până în zilele noastre.

Chipurile ipocriziei și „Căcaina“ Iașului

Codurile bunelor maniere consideră nepotrivită atât menționarea „în clar“ a actului sexual cât și a  numelui organelor intime. La fel de „jenantă“ este considerată și pomenirea, cu numele „de fiecare zi“, a unora dintre cele mai importante activități fiziologice: procesele de excreție. Simplă ipocrizie. Bineînțeles că toate aceste aspecte ale vieții există, indiferent dacă le zicem românește, pe numele lor neaoș, ori le izmenim, ascunse sub sub niște vorbe scorțoase, savantlâcuri pe împrumutate de prin limbile greacă ori latină. Mai ales că și acolo, în antica lor țară de baștină, vorbele sulemenite academic înseamnă exact același lucru.
Spre exemplu, cuvântul căcat este considerat de „lumea bună“ deosebit de vulgar, greu de înghițit într-o conversație elevată. Iar în cazul în care trebuie, musai, pomenit, scârbavnicul cuvânt trebuie înlocuit cu un sinonim savant, folosit, de obicei, de medici. Ei și? Erudiții boieri cărturari de la „Junimea“ nu strâmbau din nas atunci când Ion Creangă le povestea, hâtru cum, odată, după un chef de pomină, s-a împiedicat și era să cadă în „Căcaina“. Iar asta cu atât mai mult cu cât, în sec. XIX, acest nume de ocară era deja consacrat în geografia locală: toată lumea știa că este vorba despre pârâiașul împuțit în care se vărsau haznalele orașului. Așadar, Căcaina“ era „destinația finală“ în care se aduna „produsul“ rezultat din „procesarea“ fiziologică atât a rafinamentelor culinare de la mesele boierești cât și a iahniei halite de sărăntocii din „dulcele târg al Ieșilor“. Mult mai obtuze  decât boierii „Junimiști“, autoritățile locale moderne i-au zis „Calcaina“. Bineînțeles că acel nume, nou și sclifosit, n-a alungat și duhoarea care-ți muta nasul din loc, la fel de sulfuroasă, ca a vechii Căcaine. În plus, undeva prin Vâlcea, există și acum satul Căcăcioasa. Iar lacul de lângă moșia lui Mircea Dinescu se numește, fără ocol și fără „har poetic“, „Căcăcioasa“. Pe aiurea mai există și alte câteva localități care pomenesc faza finală, dar grav perturbată a digestiei. În județul Buzău există satele „Cufuritu“ și „Cufuritul“. Dar, nimeni mai știe, acum, cât de extinsă o fi fost pântecarița care a dat numele a două localități.  

Boierii din Cacaleți

La câțiva kilometri de orașul Pitești există o localitate numită Căteasca. Cândva, pe timpul lui Mihai Viteazul, satul se numea Gruiu. Cronicile spun că, în 1594, aflat în trecere pe acolo, măritul voievod a fost primit, cu multă cinste, de un localnic înstărit. Iar drept mulțumire, Vodă i-a dat aceluia în stăpânire o bucată de pământ și l-a făcut boier. Rang de la care omul și-a luat și numele de familie. Iar mulți cred acum că acela ar fi strămoșul familiilor numite „Boieru“ din toată Muntenia. Ulterior, vremurile s-au schimbat și, din motive neștiute, numele vechii moșii s-a schimbat în „Cacaleții de Rovine“, pe care l-a purtat până în 1800. Apoi, „rangul“ i-a fost coborât la „Cacaleții de Jos“ nume pe care l-a purtat până în 1906, când a redevenit Gruiu. Chiar dacă nu au un „pedigree“ la fel de glorios, azi mai există încă cinci „Cacaleți“, răspândiți prin Oltenia și restul Munteniei. Din aceeași familie „fiziologică“ și-au tras, probabil, „seva“ și cele șapte localități din Ardeal numite „Cacova“. Iar în Moldova, undeva pe lângă Iași, există și acum, satul „Căcărăzeni“.

Pârțeștii de jos și de sus

Pe sclifosita limbă „elegantă“ se numește „flatulație“, care sună cumva… mai științific, și este o altă  manifestare fiziologică a fost „exilat“ din codul bunelor maniere. Totuși, de-a lungul timpului, chiar și acest termen a avut vremurile lui de glorie, atât ca nume de familie cât și în geografia locală. De fapt, în acest caz, situația este ceva mai complicată. Istoricii spun că, la un moment dat, a existat un neam de daci, ori poate de celți, care au trăit pe aceste meleaguri, și care se numeau „Besii“. ?ê?£i nu este total exclus ca, în mod ciudat, numele lor să fi supraviețuit, cumva, vreme de două milenii. Pe de altă parte, „Baș“ era un prefix folosit în ierarhia oștirilor otomane, cu care am fost în contact secole la rând. Devenit sufix, „bașă“ se regăsește și acum în rangul de „Bulibașă“, adică șef al unei comunități țigănești. Este foarte posibil ca numele localităților Băseni, Băsești, Besa, Băseu ori, de ce nu, deși nici el nu pare prea convins, numele de familie al președintelui, să aibă această veche origine. Însă cu siguranță că „Beșeneu“", „Beșinău“ ori „Beșenăul“, precum și altele asemănătoare, des întâlnite prin Ardeal, nu sunt la fel de „istorice“.
De curând, cu ocazia inundațiilor din jud. Galați, reporterii televiziunilor și-au scrântit limbile, în fel și chip, atunci când au transmis dintr-o anumită localitate. O comună căreia i-au zis ba Partanești, ba Părtănești sau chiar Partânești. Iar asta doar ca să nu-i spună Pârțănești, numele ei adevărat pe care primarul n-a avut nici o reținere să-l spună „în direct“. ?ê?£i abia după ce l-au auzit pe el, reporterii și-au venit în fire și i-au zis, și ei pe numele ei adevărat. Mai puțin sclifosiți, sucevenii n-au nici o problemă cu „Pârțeștii“, pe care-i și împart, după înălțime, în Pârțeștii „de Jos“ și „de Sus“.

Povestea penisului?

„- Dar ce semeni acolo, om bun, întrebă El. -Ia, niște pule seamăn, răspunse țăranul cu obrăznicie.
Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Cristos, blagoslovind semănătura din treacăt, cu amândouă mâinile“. Vai, ce vulgar! O fi, dar exact așa începe „Povestea poveștilor“, spusă, cândva de Creangă, spre nesfârșita încântare a boierilor cărturari de la „Junimea“. ?ê?£i nici unul dintre cei care alcătuiau, pe atunci, crema intelighenției moldave nu s-a oțărât, scandalizat că „Bădia“ le-a spus „Povestea Pulii“, iar nu „Povestea Penisului“, cum ar pretinde bunele maniere. Titlu care, cinstit vorbind, n-ar fi avut nici un haz. De fapt, chiar că ar fi sunat „ca dracu“. Spre ghinionul lor, cartografilor de atunci nu li s-a permis să fie la fel de slobozi la gură. Normal: unul singur era „Bădia“ Creangă. Astfel că toate localitățile numite, cândva „Pulacu“ s-au preschimbat în „Sulacu“. Bineînțeles că asta nu înseamnă că toși cei care întreabă „Ce are sula cu prefectura?“ n-ar ști clar, spre ce este vorba în propoziție.
Nu există generație de elevi care să nu fi chicotit cu subînțeles, atunci când, la orele de istorie, profesorii le vorbeau despre „Târgul“, „Cetatea“ sau „Orașul de Floci“ pe care l-a incendiat, cândva, ?ê?£tefan cel Mare. Bineînțeles că se hlizesc degeaba. ?ê?£i asta pentru că măritul și slăvitul voievod nu s-a ocupat de cine știe ce soi ciudat de „epilare“ inghinală, și nici nu s-a războit cu oastea vreunei nemaivăzute „coafuri pubiene“. În nici un caz. Doar cei care mai pun mâna pe câte o carte, au ocazia să afle că, de fapt, domnul Moldovei, intrat cu oastea în Muntenia, a trecut prin foc și sabie un oraș negustoresc pe care vechile hărți îl plasau undeva, prin Ialomița. Iar „Flocii“ medievali nu erau cei din mintea loazelor, ci lâna brută care, strânsă acolo, era vândută, pe bani buni, în toată Peninsula balcanică.

„Băgăul“ și „Băgaciul“

Cu mult timp înainte ca legea lui Cuza să fi declanșat „jihadul“ „geografiei XXX“, undeva prin Bărăgan a trăit o familie de boieri care purta, cu cinste, numele de „Futescu“. Nume provenit probabil dintr-o poreclă „lipită“ cine știe când, de vreun strămoș mai… hai să-i zicem viril, calitate care-i adusese probabil o oarecare celebritate locală. Nimic mai normal ca acest nume să fie dat, cum se obișnuia pe atunci, și moșiei sale din Ialomița. Moșie care se numea, bineînțeles, „Futești“. Orrribil! Așa că ipocritul sfârșit de sec. XlX a preschimbat vechiul și „mustosul“ nume în ambiguul „Fetești“. Ambiguu pentru că abia așa nu mai e clar dacă vine de la substantivul „fete“ ori de la verbul „a făta“. În schimb, fumătorii de pipă nu se sfiesc să-i spună instrumentului folosit pentru prepararea „dozei“ exact așa cum se cheamă el. Adică „futac“.
 Acum vreo câțiva ani, o distinsă prozatoare a lansat, cu succes, o carte intitulată, sugestiv, „Băgăul“. Cartea a fost bună, dar titlul n-a excelat prin originalitate: în județul Cluj coexistă un „Băgău“, cu un „Băgăul“ și cu două „Băgaciul“, adică aproape exact de ceea ce a avut autoarea în minte.
Mult prea explicite numele satelor moldovenești „Pizdeni“, „Pizdani“ ori „Pizdărăi“ au fost de mult „eutanasiate“ de pe hărțile oficiale. Spre exemplu, vechiul Pizdeni, care se afla, cândva, aproape de localitatea Podu-Ilioaiei a fost „rebotezat“ și a primit asexuatul nume Cârstești. În schimb, nimeni nu s-a atins de „Coita“, ciudatul nume al unui sat din Vrancea. Pe vremuri, numele orașului Băicoi era compus din apelativul „Băi“ și restul, despre care știm limpede ce înseamnă. Tot cam pe acolo se învârtea și „Băicoiu“, mică localitate apropiată de prima. În schimb, este mai greu de înțeles ce origini or fi având numele localităților Vârșeșcoiu și Tețcoiu, care apar înscrise chiar și pe firmele primăriilelor lor.
Bineînțeles că, nici în această privință, sexul frumos n-a fost lăsat deoparte. Undeva, la intrarea în orașul Pucioasa, curge pârâul Bizdidel. Iar pentru că, și în vechime, femeile erau, desigur, niște doamne, undeva, prin Vâlcea există un sătuc numit, nimeni nu mai știe de ce, „Cracii Doamnei“. Iar cândva, pe la mijlocul sec. XIX, lângă Negrești, exista „Lindicul“… bineînțeles tot al „Doamnei“. Dar, în 1892, cartografii vremii au strâmbat din nas și i-a schimbat numele în „Liudica Doamnei“. Tot un drac, sau mă rog, o drăcoaică. Dar așa suna cumva… mai altfel… mai exotic.
Teoretic, limba elegantă nu agreează nici cuvântul „Buci“. ?ê?£i ce dacă. Există două localități numite „Bucecea“, o „Bucea“, ba chiar și o „Abucea“, care dracu știe ce o fi însemnând. În plus, hărțile mai adăpostesc și un „Buceș“. Adică unul dotat cu niște buci remarcabile?

De la „Curva“ la „Crucea de Piatră“

Uitată acum, istoria celor mai multe dintre aceste nume „licențioase“ este păstrată doar în poveștile locale. Povești legate de vreo întâmplare deosebită ori de un strămoș ieșit din comun. Sau, de ce nu, dintr-un umor frust, prin care locuitorii unor sate vecine se „onorau“ reciproc. Probabil că-ți trebuie o doză imensă de optimism ca să speri că vei da lumea pe spate când în actele tale scrie că te-ai născut în satul Baliga. Sau și mai rău, în „Băligoși“. Există trei localități numite Beliți, dar nimeni  n-ar mai putea să explice care dintre numele lor conține o caracteristică a locuitorilor și care un îndemn. Or fi ei, oltenii de pe lângă Slatina, mari șugubăți, dar este greu de crezut că, de bună voie, și-or fi botezat satele, „Tâmpeni“. Ba chiar „Tâmpenii de Jos“ și „Tâmpenii de Sus“. La fel cum nici moldovenii care trăiesc în „Tâmpești“ n-au cum să nu fie supărați pe viață, cu geografia ei cu tot. Dacă alți moldoveni, care trăiau în „Crucea de Piatră“, ar fi putut avea scuza că nu erau la curent cu numele stabilimentului din București, nu același lucru se poate spune despre mehedințenii din „Curva“. La fel cum, probabil, numele „Sodomeni“ dat unui sat tot din Moldova, o fi avut vreo oarece legătură cu abrogatul articol penal privitor la relațiile homosexuale. Dar acum nimeni nu mai știe care era, concret, acea legătură.
Aceasta ar fi doar o parte din ceea ce am putea numi „România XXX“. Iar dacă aceste toponime ni se par oarecum „nepotrivite“, ar fi bine să ne amintim că nu există cuvinte vulgare prin ele însele, ci doar semnificații vulgare pe care tot noi le atașăm vorbelor. ?ê?£i apropo de localități: în  anii '50, comuniștii au fost la un pas de a schimba numele Sibiului în Orașul Stalin, iar Brăilei să i se spună Ana Pauker. Norocul localnicilor a au fost că, savurate de toată lumea, celebrele mezeluri și delicioasa brânză aveau, un renume deja consacrat. S-a renunțat la idee doar pentru că s-ar fi ajuns în situație ciudată, și oarecum greu de înghițit, ca românii să mănânce „Salam de Stalin“ ori brânză de la Ana Pauker. ?ê?£i așa se face că Brăila a rămas „nebotezată“ iar „cinstea“ de a purta numele călăului sovietic i-a revenit, pentru o vreme, orașului Brașov.

Vasile Surcel