Două fapte internaționale fierbinți, din cele mai recente, au ca protagonist Turcia. Ankara este parte a înțelegerii turco-braziliano-iraniene privind uraniul îmbunătățit, dar și parte a crizei declanșate de moartea unor participanți la misiunea umanitară a unei flotile de ajutor pro-palestinian în zona Gaza. În ambele situații, Turcia are un rol central, iar aceste situații au importanță și regională, și internațională.
Acordul tripartit de la Ankara este prima acțiune politico-diplomatică, de după Războiul Rece, a unor state emergente, într-un dosar internațional major (programul nuclear iranian). Un demers care 1. oferă o șansă reală de deblocare a impasului iranian și 2. nu îi implică direct pe marii făcători de jocuri din lume (superputeri, mari puteri europene). Este o premieră a perioadei postbelice, căci lasă în planul al doilea mai marii lumii, le ignoră privilegiul inițiativei, dar, în mod paradoxal, din acest demers și aceștia (SUA, Rusia, China, marile state din UE) ar avea de câștigat.
Criza din Gaza confirmă o schimbare de proporții care se operează de câtva timp în (dez)echilibrul palestiniano-israelian: Turcia, statul cu armata cea mai puternică din NATO (după SUA), aliată militar printr-un tratat și cu Israelul, și-a modificat radical politica în zonă, iar ministrul de Externe de la Ankara a avertizat că evenimentele din largul zonei Gaza „pot antrena consecințe ireparabile“ pentru relațiile turco-israeliene. Declarație deloc de neluat în seamă.
Cele două evenimente care gravitează (și) în jurul Turciei vizează Marele Orient Mijlociu, mai precis primele două dosare incendiare ale sale – Iranul și Israel-Palestina. În aceste situații ultrasensibile, Turcia s-a implicat direct și hotărât. Există, însă, cel puțin la prima vedere, și un risc: noua orientare a Ankarei ar putea fi interpretată ca una antiisraeliană. Conduita Turciei nu trebuie, de aceea, să alimenteze astfel de suspiciuni, care ar complica stări de fapt și așa complicate, dar ar deteriora și condiția de moderator echidistant pe care și-o asumă Ankara în zonă. De pe o poziție partizană, credibilitatea și eficiența acțiunilor sale în regiune ar fi în mare măsură compromise.
Căci până acum Turcia și-a confirmat un statut de putere regională incontestabilă, pe care și-l construiește de câteva decenii. După cum mai confirma și o altă tendință, tot mai evidentă, în contextul mondial al zilei: rolul în creștere al „actorilor mijlocii“ de pe scena lumii (state din BRIC, Iran, Turcia) de a înrâuri evoluția evenimentelor, ceea ce erodează, în mod salutar, poziția de monopol deținută, din timpul Războiului Rece, de puteri mondiale consacrate.
Pentru cine urmărește demersul regional și internațional al Ankarei de câteva decenii și mai ales după instalarea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării, în 2002, noua politică externă a Turciei nu este neapărat o revelație. Se vorbește deja de câtăva vreme de neootomanism, dar nu unul de extracție imperială, de neokemalism, dar nu unul detașat de islamism, ci dimpotrivă. Actuala politică externă turcă nu deranjează – lucru foarte important – marile puteri, ba chiar merge și în sensul intereselor acestora, în multe privințe (doar Israelul se consideră, pe drept sau pe nedrept, afectat). Această politică, ingenioasă și înțeleaptă, este, prin excelență una a interesului național, fără a intra totuși în contradicție cu marile jocuri de interese la nivel regional și planetar. Din toate aceste motive, politica externă a Turciei poate oferi exemplu multora. României, în orice caz.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
