De Paște, despre NATO

O întâmplare calendaristică a făcut ca, în 2010, Ziua NATO să cadă de Paște. Cum ai putea marca „o sărbătoare publică dedicată democrației și spiritului european și euroatlantic“ (conform Legii 390/2004) în ziua când se prăznuiește Învierea Mântuitorului? În ce privește Paștele, unii știu cum – a intrat deja în obișnuință: filme  și emisiuni cu „adevărul“ despre Iisus, Fecioara Maria, Maria Magdalena, Iuda și „Evanghelia“ lui etc. Nu prea mai e corect politic nici să spui „Cristos a înviat!“,  ci „Paște fericit“ sau „Paște luminos“. Pe ilustratele poștale, iepurașii drăgălași (originari de prin lumea germană, se zice) preiau treptat rolul împărțitorilor de daruri și ouă roșii de la puișorul gălbior strămoșesc (și probabil orodox, nu?).
Dar cum marcăm Ziua NATO, a organizației care ne-a adus și ea, tot într-o primăvară (la 29 martie 2004), cadoul integrării în lumea euroatlantică. O lume care, pentru noi, nu înseamnă automat și  lumea democrației, a bunăstării și prosperității, lumea care ar trebui să ne fie și nouă normală.
În anii care au trecut de când e în NATO, România și-a îndeplinit, cât mai bine cu putință, adică atât cât a putut, îndatoririle față de Alianță. Participă „activ la toate operațiunile și misiunile acestei structuri, inclusiv la cele din afara spațiului euroatlantic“, după cum se specifică în textele oficiale. Pentru ostașul român de la începutul mileniului al treilea, Mărășeștii sunt Kandaharul, iar pentru noi toți, „Pe-aicea nu se trece!“ înseamnă scutul spațial antirachetă al SUA.
Prin Alianță am putut găzdui, la București, cel mai amplu și mai onorant conclav internațional din istoria țării, summitul NATO din aprilie 2008, și va mai trece multă vreme până când vom ajunge să mai avem ca oaspeți atâția șefi de stat, de guvern etc. Mai stânjenitor este că nu prea sunt bani pentru cele șase programe de înzestrare strategică a Armatei, de care-am cam avea nevoie, iar  decizia de a achiziționa avioane americane F-16 nu-i prea mulțumește pe aliații vest-europeni (dar pe noi, contribuabilii?).
Noul secretar general al NATO urmează să viziteze România. Înaintea României (desigur), el a vizitat, între altele, și Polonia. Cu acel prilej, un ziar cam conservator („Polska-The Times“), observa că intrarea țării în NATO urma să înlăture temerile privitoare la  insecuritatea națională, dar între timp, adăuga, a devenit clar că, de fapt, „aliații sunt cei ce au nevoie de Polonia“ (între altele, în Kosovo, Irak, Afganistan), în numele principiului muschetăresc „Toți pentru unul, unul pentru toți“. Așa se face că astăzi „după  unii, NATO a devenit o bază retrasă pentru războaiele americane,  iar după alții, o organizație ineficientă, care invită pe oricine și care nu e în stare să-i bată măcar pe talibani“ (aluzia e evidentă, adică, d-apoi pe alții?). De aici, ideea că structura și menirea NATO ar trebui regândite. Unele idei trimit la retragerea SUA și cooptarea Rusiei în Alianță. Atunci NATO ar putea deveni un fel de Tratat de la Varșovia, unul care să cuprindă însă și vestul continentului.
Despre NATO e de gândit, dar nu neapărat de Ziua sa, și cu atât mai puțin de Paște, ci eventual până la toamnă, când, la summitul de la Lisabona, urmează să fie adoptat Noul Concept de Strategie al Alianței.