Istoria Europei, încărcată și cu mari români

Între cei ce se îndeletnicesc cu istoria Romåniei, cei ce descarcă sunt mai gureși și mai în față decât cei ce încarcă. Stricăcioșii dau spectacole mai gălăgioase decât cei ce zidesc sau rânduiesc. Din a doua tagmă este istoricul și istoricul literar Dan Zamfirescu (nu-i zic profesor, doctor, membru de onoare al… etc., pentru că nu zicem prof. N. Iorga, prof. G. Călinescu). Cu probitate și temeinicie, în răspăr cu stereotipuri comode dar păguboase, el așează la un loc firesc al lor pietre de temelie la edificiul memoriei noastre identitare.
El afirmă și dovedește, în cartea „Mircea cel Mare. Scutul Europei“, apărută parcă pe furiș (dar nu din vina sa), că domnitorul luptător la Rovine, Kosovo Pole și Nicopole n-a fost de fapt un înfrânt și domnia sa a fost mai mult decât bună și pentru țară, și pentru Europa vremii. Cel căruia i s-a mai spus și Mircea cel Bătrân (adică „din vechime“, nu în vârstă, decrepit, neputincios) i-a descurajat, prin isprăvile sale și ale oștenilor săi, pe otomani să mai forțeze pe aici o cale spre „pristolul de la Roma“, spre Europa, sultanul s-a ferit să se mai arunce chiar el în bătălii pentru a nu ajunge să fie umilit, iar Italia și-a putut naște în tihnă Renașterea. De aici, Mircea cel Mare – Scutul Europei. (La un scut european ar urma să ia parte, împreună cu alți „creștini“, și România de azi, prin sistemul de rachete antirachetă plănuit de Statele Unite în locul nostru din lume. Să sperăm, nu cu dureroasele sacrificii ale țării din timpul lui Mircea.) În acest înțeles, Mircea cel Mare este o personalitate de însemnătate europeană cu lungă și binefăcătoare influență.
European proeminent este și Neagoe Basarab, domnitorul scriitor („întâiul mare scriitor român“), pe care Dan Zamfirescu, prin două cărți monumentale ce vor apărea în această toamnă, îl așază într-o galerie ilustră, alături de Machiavelli și Erasmus din Rotterdam, dar căruia îi dezvăluie virtuți numai ale sale, ce țin de suflet și de credință, nu doar de raționalitate, iar prin aceasta poate fi și precursorul unei posibile Renașteri viitoare. Prin Neagoe Basarab, românii au primit cea dintâi mare carte a lor, vârsta literaturii române urcă în timp, iar Biserica Ortodoxă Română a devenit „forța de dăinuire și trăire interioară pentru un popor supus la încercările istoriei“ și „una dintre marile prezențe în cuprinsul întregii lumi răsăritene“ (Dan Zamfirescu). O forță ce-și află un rost acut și astăzi, când se glosează pe „decreștinarea Europei“ și chiar instituții comunitare europene sunt ațâțate să vâneze crucifixurile din școlile Italiei ca pe niște ploșnițe.
Cărturarul bate în cuie pentru totdeauna adevărul că autorul celebrelor „Învățături“ ale lui Neagoe către fiul său Teodosie este însuși domnitorul Țării Românești, ctitor al Mănăstirii Curtea de Argeș, iar această carte a sa este una originală și de netăgăduit preț cultural, religios, moral. Este și îndreptar util pentru oamenii politici și de stat de azi ai țării care, dacă ar urma preceptele Învățăturilor, viața noastră politică și lumea românească ar arăta altfel, mai bine.
Cu Mircea cel Mare și Neagoe Basarab, așa cum Dan Zamfirescu îi revelează (căci într-adevăr, de revelații e vorba), istoria României este altfel luminată, pe durata unui număr de secole, adică mai aproape de adevărul istoric și de semnificațiile sale eterne și, de aceea, și actuale.
Când a zis, cu aproape un deceniu și jumătate în urmă, în Parlament, că Dan Zamfirescu „e și un cărturar de geniu“ Adrian Păunescu s-a gândit, fără îndoială, și la această operă de restituire către Europa a valorilor românești și europene care sunt, fără a fi fost multă vreme acești domnitori luminați. Dan Zamfirescu redă aceste valori românești patrimoniului european, chiar dacă faptul îi incomodează și irită pe unii, drept pentru care toți ceilalți trebuie să prețuim nobilul demers precum se cuvine.