Noi jocuri europene

„Monștrii reci“ ai politicii mondiale, cum numea generalul de Gaulle marile puteri, au devenit mai active de cånd cu globalizarea de după încheierea războiului rece. Superputerile trecutului recent, SUA și URSS, se mișcau lent, amplu, prudent, chiar previzibil. Astăzi? Simplist vorbind, America și China sunt prinse într-o competiție pentru supremația globală care, după unii, va dura vreo 40-50 de ani și ar urma să dea satisfacție Beijingului. În Europa, dinamica e mai labilă și mai complicată. Protagoniștii fac și desfac alianțe cu o rapiditate puțin obișnuită pentru marile puteri, tradițional mai inerțială în politica lor externă.
Dovada la zi, apropiata întålnire la vårf, de la Deauville, între Germania, Franța și Rusia. Un nou triunghi al arhitecturii de securitate europeană? Să facem puțină istorie recentă. Franța și Germania sunt artizanii actualei construcții europene și, de cåțiva zeci de ani, „motorul“ Europei Unite. După extinderea spre Est a UE (de fapt încă din 1991), cei doi au cooptat într-un format, numit grupul de la Weimar, și Polonia, pentru a-i asigura cumva pe estici că și ei sunt europeni și că „noua Europă“ nu va rămåne în sfera de influență a Rusiei. Iar interesele lor vor fi susținute și de partenerii lor de Europa instituționalizată. Dar formula pare să fi fost efemeră. Germania s-a apropiat spectaculos de Rusia, cu care a început să trateze, dupa unii, chiar în numele UE (în problema Transnistriei, de pildă), iar ceilalți europeni s-au mirat de mișcare, căci abia au fost înscăunați un fel de președinte și un serviciu de politică externă al UE. (Că „președintele“ e din Belgia, stat pus sub semnul întrebării, iar „ministrul de Externe“ e din Marea Britanie, cea mai puțin „europeană“ țară din UE, trecem peste.) Drept care, de la triada Berlin-Paris-Varșovia, s-a trecut la un cadril, în care a intrat și Moscova. Cei patru s-au întålnit în iunie 2010, dar se pare că n-au dansat împreună decåt o vară. Căci în toamnă, la Deauville, se întålnesc doar francezul, germanul și rusul. Polonezul, altul decåt cel care a pierit în catastrofa aviatică de la Katyn, nu a mai fost invitat.
Ce vor discuta cancelarul Merkel, președintele Sarkozy și președintele Medvedev? Între altele, și despre o nouă paradigmă a securității europene. La baza discuției, proiectul în materie al liderului de la Kremlin, lansat în 2008. După doi ani și ceva de reticențe occidentale la ideea rusă, Berlinul și Parisul, fără a mai ține seama de Londra, de celelalte capitale europene (inclusiv din estul continentului), par dispuse să ia în calcul un „Helsinki II“, adică o nouă structură de securitate pentru Europa. E drept ca „Helsinki I“ s-a creat în vremea celor două blocuri politico-militare, dintre care, între timp, unul a dispărut – Tratatul de la Varșovia. Dar NATO (încă) există, deși tot mai mulți se întreabă la ce mai folosește Alianța, care mai e rațiunea ei de a fi, care mai sunt inamicii ei comuni. Căci NATO, explică primul ei secretar general, lordul Ismay, a fost creată pentru a ține America înăuntru, Germania jos și Rusia afară. America rămåne înăuntru, e drept, dar sub presedinția Obama se dorește mai degrabă o putere în Pacific decåt una atlantică.
Ar fi oare îndreptățit să spunem că viitoarea deviză va fi America afară, Germania sus și Rusia înăuntru? Cu sau fără NATO, lucrurile cam în aceste direcții par să se îndrepte. Despre eventualitatea intrării Rusiei în NATO oricum se vorbește tot mai insistent. Reuniunea de la Deauville ar putea aduce clarificări. Mai multe clarificări va aduce, în orice caz, reuniunea anuală la vårf a NATO de la Lisabona, din noiembrie. Vor renunța SUA la leadershipul lor european? Greu de crezut. Vor trebui să opteze, pånă la urmă, europenii, inclusiv Romånia, între America și continentul lor (mai precis Germania-Franța-Rusia)? Pactului sovieto-german, motorului franco-german le va urma o alianța germano-franco-rusă? Întrebări ce ar putea primi răspunsuri la Deauville, la Lisabona și la ce se va mai întåmpla. Oricum, după Ialta și Malta vine alta. Dar care?
Arghezi spunea într-o poezie despre un joc, că îl joci în doi, îl joci în trei, în cåte cåți vrei. Dar era vorba de jocul cu moartea, ceea ce, în cazul de față, nu intră nicicum în discuție.