Atins de senilitate, la cei 81 de ani, Iliescu se crede Alexandre Dumas

fIliescu și-a serbat ieri ziua de naștere, pentru prima oară în ultimii 20 de ani, la hotel, unde s-a pus de un zaiafet de zile mari, mai ceva ca la paranghelia de la ziua lui Vanghelie de săptămâna trecută, unde Ilici a fost servit personal de Mircea Dinescu, ospătarul de suflet al lui Ion Iliescu, devenit poetul-cârnățar, din „poetul-portofel“, cum l-a numit inspirat CTP.
Bătrânul criminal o ține din petrecere în petrecere de o bucată de timp încoace, iar alegerea hotelului ca loc de benchetuială spune multe, dacă ne gândim la opțiunea utilizării unui alt hotel de către nebunaticii Negoiță, Ponta și Băniciou, care s-au pus pe selectat tinere domnișoare pentru TSD, examinându-le prioritar desuurile și calitățile corporale. Posibil ca noua generație de pesediști să-i fi livrat oarece idei cu reverberație libidinală întemeietorului lupanarului PSD, iar după o cinzeacă sau mai multe, Tataia să fi urcat la cameră cu vreo demoazelă încinsă bine de intensitatea trăirilor socialiste ale lui Ilici, masculul alfa al PSD, gata oricând să-și intromisioneze sinergic ceva, orice, în meandrele concretului.
Elementul bahic a fost optim contrabalansat de lansarea unui nou volum, al nu-știu-câtelea, scris de Iliescu personal, intitulat – stupefiant – „După 20 de ani“, exact ca romanul cu același nume al celebrului scriitor al copilăriei noastre, Alexandre Dumas. Plagiatul nu este o noutate în lumea literară, până și Andrei Pleșu a fost acuzat că și-a „împrumutat“ numele unicei sale broșuri, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Adrian Marino, important eseist, critic, istoric și teoretician literar român, laureat al premiului Herder, să-l demaște drept un „moralist cu lipsă la cântar – cu o operă destul de subțire -, care împrumută de la alții titlul unei cărți („Minima moralia“) fără s-o declare“. Titlul cărțișoarei de căpătâi a lui Pleșu îi aparținea lui Theodor Adorno, mare filosof german, care a scris „Minima moralia“ în exilul său american, între 1944 și 1947.
Încurajat probabil de modelul Pleșu, fostul său conviv de la Tescani, pe când punea la cale conspirații moscovite alături de Virgil Măgureanu, Ion Iliescu și-a așternut cu nerușinarea-i tipică numele pe o carte care va stârni haos și confuzie în biblioteci, datorită titlului furat de la Alexandre Dumas. Copiii care vor dori să citească aventurile muschetarilor și ale perfidului Richelieu, eminența cenușie, se vor trezi serviți cu aventurile obscene ale perfidului Iliescu, eminența maro, care a sodomizat România până la greață întruchipând în carne și oase „blestemul poporului român“, după cum l-a caracterizat cu aplicație fostul deținut politic Ticu Dumitrescu, trecut la cele veșnice înainte de a-l vedea condamnat pe Ilici pentru crimele sale, așa cum a sperat aproape două decenii.

„Cârpă kaghebistă“ – sintagma care-l va desemna, pentru eternitate, pe Ion Iliescu

Cum am sperat și noi, toți ceilalți care am avut de-a face cu vocația sanguinară a cârpei kaghebiste, sintagmă bine aleasă de Vadim Tudor, el însuși o cârpă, o buleandră, o otreapă, o zdreanță utilizată de bătrânul bolșevic pentru a compromite și batjocori până și numele României Mari, devenit nume de hazna media, dată pe mâna Tribunului homosexualilor de același diafan Andrei Pleșu (desigur nu fără contribuția lui Petre Roman, după cum îl alinta Alcibiade). Pentru toate aceste merite, Vadim Tudor a primit din mâna lui Ion Iliescu Ordinul Național „Steaua României“ (în rang de cavaler).
Din câte am înțeles, din surse tipografice, în cartea sa, Iliescu, care a fost – după Ceaușescu – singurul președinte care a condus România timp de două mandate și jumătate, încearcă să-și cosmetizeze biografia încâlcită, plină de ambiguități, puțină lume cunoscându-i adevărata origine și poveste a vieții.
„Curentul“ a publicat, cu ceva vreme în urmă, o variantă obținută în exclusivitate a biografiei originale a lui Ion Iliescu, criminalul cu mâinile roșii de sângele celor uciși la „revoluție“ pentru a-și legitima domnia sa scaunul care i-a fost pus sub dos de Moscova, capitala pe care a slujit-o cu fervoare încă din tinerețea-i bolșevică. Sângele de pe mâini, de la morții din decembrie ‘89, nici nu i se uscase bine lui Iliescu când acesta a dat ordin Armatei să tragă în plin în protestatarii Pieței Universității deoarece aceștia și-au permis să ceară FSN-ului să ia calea URSS-ului, de unde provenea formațiunea lui Ilici, și să atragă atenția poporului român cretinizat („stupid people“, în engleza de baltă a ruso-evreului bolșevic Silviu Brucan, oracolul de Dămăroaia al lui Iliescu) că KGB-iștii s-au cățărat în fruntea țării. Pentru a se asigura de „liniștirea“ deplină a bucureștenilor zgubilitici care tot răcneau pe la colțuri că nu mai vor niciun pic președinte bolșevic, Ion Iliescu a adus hoardele de mineri decerebrați să le scofâlcească cerebelii studenților – printre care mă aflam și eu, ceea ce nu a împiedicat răspândirea opiniei și asumarea publică a truismelor strigate de cei ca mine în Piața Universității. E drept că abia după 20 de ani s-au trezit aproximativ jumătate din români, care, potrivit ultimelor sondaje, au ajuns să priceapă în sfârșit că „Revoluția“ a fost o mânărie ordinară moscovită și că Ion Iliescu chiar este o cârpă kaghebistă. Îi urăm mulți ani tocmai pentru a apuca să-l vedem totuși condamnat, măcar pentru Mineriadă, dacă Dosarul Revoluției s-a făcut ferfeniță și a ajuns obiect de studiu al pupincuristului preferat al lui Ilici, Volodea Tismăneanu.George Roncea