Incontinență verbală: Crin Antonescu a pronunțat o frază de 203 cuvinte în care nu a spus absolut nimic

Sătul să tot fie acuzat că ar fi campionul chiulangiilor din Parlamentul României, liberalul Crin Antonescu pare să-și fi propus să se revanșeze cumva în fața electoratului, căruia să-i ofere măcar bucuria de a-și vedea alesul intrat în Cartea Recordurilor. De fapt, el chiar că ar merita să fie menționat acolo, pentru o „performanță” pe cât de exotică, pe atât de penibilă: a reușit să înghesuie peste două sute de vorbe într-o singură frază. O frază lungă și haotică în care a reușit să spună exact nimic, dar în foarte multe cuvinte. „Nevorbit” de multă vreme, ori poate doar ignorat de toată lumea cu ocazia vizitei oficiale a lui Andres Fogh Rasmussen, Secretarul general al NATO, „Căcărău” s-a băgat singur în seamă, și a  ținut un discurs la un seminar. Nu, nu un seminar de popi ci un seminar despre nu se știe ce, dar numit, pompos: „Levantul, leagănul diplomației culturale. Redescoperind Mediterana”. Acolo, în Sala de plen a Senatului României, după rostirea politețurilor specifice oricărui seminar, Crin Antonescu și-a început discursul cu o confesiune de-a dreptul aiuritoare: „ Domnilor Președinți, domnilor miniștri, Excelențele voastre, domnilor ambasadori, distinși participanți, onorați invitați aș vrea să spun, înainte de toate, că, în calitate de Președinte al Senatului, contemplu, aproape în fiecare zi, această sală…” Cunoscându-i „ticurile” comportamentale, ni-l și închipuim holbându-se la sala aia, precum patrupedul la poarta nouă. Ei nu, nu chiar ca vițelul respectiv, pentru că distinsul liberal o  întoarce diplomaticește, trăgând spuza pe turta instituției pe care o conduce: „…și, prinvind-o și azi, am un sentiment special, un sentiment de bucurie și de recunoștință pentru prezența dumneavoastră atât de semnificativă aici și vă asigur că pentru Parlamentul României, pentru Senatul României, această ocazie și acest eveniment, posibilitatea de a-l găzdui este o mare onoare, înnobilați această aulă și pentru acesta vă mulțumesc”. Ei, dar asta a fost doar „uvertura”. Un debut mai ciudat decât o litanie tibetană, liberalul a tras adânc aer în piept și a rostit fraza pentru care considerăm că ar merita un loc în „Cartea Recordurilor”. O frază îmbârligată în care, dorind probabil se demonstreze că nu și-a tocit degeaba turul nădragilor, vreme de șapte ani, pe băncile Facultății de Istorie, a amestecat, de-a valma, orașul Tulcea cu Orientul și Occidentul, pe Saladin cu Emil Constantinescu și pe Ulisse cu Sinbad – ptiu drace, Sinbad „Marinarul”. Ia auziți aici delir: „Atunci când Președintele Emil Constantinescu mi-a vorbit pentru prima dată despre simpozionul dedicat Levantului, vă mărturisesc că am fost brusc transportat în timp, poate fiindcă am crescut la Tulcea, portul de la gurile Dunării, și acolo, chiar în anii în care planificarea comunistă se lupta cu succes împotriva pitorescului și a tradiției, Levantul era și este încă, într-un fel, o realitate palpabilă în policromia numelor de persoane, în pluralismul comunităților etnice și religioase, în bogăția și diversitatea tradițiilor, în cursul încărcat de istorie al marelui fluviu, care unește atât de vizibil Occidentul și Orientul, Tulcea păstra și mai păstrează, țin eu să cred, încă o savoare levantină, pe care tema acestei conferințe mi-a trezit-o, așa cum ne trezește o asemenea temă tuturor amintirea copilăriei, aventurile lui Sinbad sau ale lui Ulisse, asemănătoare și totodată deosebite, în atâtea feluri, sau amintirea tinereții atunci când eram fascinați de marea aventură a întâlnirilor mereu repetate și, într-un fel, mereu eșuate dintre Orient și Occident, Alexandru cel Mare, succesorii săi, regatele greco-elenistice ale estului-mediteranean, marea aventură a cruciadelor cu Godefroy de Bouillon, Richard Inimă de Leu, Saladin, cu numele de locurile ale memoriei, tot acel ținut pe care cavalerii templieri sau ospitalieri îl apărau și îl exploatau.” Ați înțeles, desigur: așadar ”Căcărău” și Cavalerii, „Templieri”, „Ospitalieri” și de care or mai fi fost ei. Norocul lui că nu și-a amintit și de „Alibaba și cei 40 de hoți”, căci atunci toată lumea i-ar fi sărit în cap, crezând că atacă, din vorbe, Guvernul lui Victor Ponta. Așadar, o frază compusă din exact 203 cuvinte. Ori, după socoteala tehnoredactorilor, din 1366 de semne. Meștere mare noroc ai că nu ești ziarist în presa scrisă: dacă ai fi propus șefului tău ierarhic o asemenea frază, ai fi primit, cu siguranță, cea de „a treia cismă”, adică cisma în dos, pe care o primeau militarii de carieră atunci când erau dați afară din Armată.
Marcat de o încâlceală abulică, discursul lui Crin Antonescu a continuat, cu fraze aproape la fel de lungi și la fel de incoerente. Obișnuiți să-și controleze chiar și cel mai mărunt gest și expresie facială care ar putea fi considerate nepotrivite, bieții diplomați care au avut ghinionul de a participa la acest simpozion, au știut, cu siguranță, să-și mascheze cumva, acesele de căscat. Îi compătimim, dar nu avem ce le face: asta le este meseria. Dar această performanță stupidă ne obligă, pe noi, românii, să ne întrebăm cu groază cum va arăta noua Constituție pe care o „moșește” acum Crin Antonescu. Căci dacă o să ne trezim că și aceea va conține fraze de peste două sute de cuvinte, chiar că am dat de dracu.

Vasile Surcel