O carte ce rascoleste prin -desuurile- fostei guvernari

Radu Vasile si-a varsat naduful. Dupa o perioada de tacere, in care a rumegat, in linistea Senatului, momentele de glorie ale carierei sale politice, acesta a lansat pe piata o carte in care povesteste despre oameni si locuri cu semnificatie politica importanta. Oameni care i-au subminat autoritatea, oameni care l-au sprijinit sau persoane care i-au creat tot felul de probleme. De la picanteriile legate de modul in care a sarit pe geam ca sa ajunga la toaleta de la Cozia, fara a fi surprins de ziaristi, pana la confruntarile sale cu ex-presedintele Emil Constantinescu, volumul fostului prim-ministru reprezinta inca o incursiune in lenjeria intima a politicii. Cu usoare tente de vendeta, -Cursa pe contrasens- dezvaluie o parte, cea care poate fi totusi rostita, a modului in care membrii coalitiei de alta data s-au impus la alegerile din 1996, au evoluat in diversele functii, si au esuat lamentabil in 2000. Senatorul Vasile vorbeste, de pilda, despre modul in care Viorel Catarama punea -din burta- in programul economic al CDR, ce urma a fi prezentat in cursa electorala, zeci de miliarde fara sa-si puna problema ca cineva s-ar putea pricepe la economie si ar putea taxa astfel de minciuni. In acelasi timp, autorul ne dezvaluie cateva dintre planurile de bataie ale lui Gavril Dejeu, care isi imagina ca va putea inabusi revolta minerilor intr-o parcare sau intr-un spatiu deschis. Radu Vasile nu uita pe nimeni, insa fantoma cu care pare ca se lupta inca ex-premierul este Emil Constantinescu, cel pe care-l considera autorul moral al eliminarii sale fortate de la Palatul Victoria. Desi stia de la inceput ca presedintele nu-l agreeaza, senatorul democrat pastreaza inca rana cutitului infipt de Emil la cererea taranistilor.

Noaptea cea mai lunga

Sub presiunea evenimentelor, pe langa Radu Vasile au trecut o serie de aspecte ce nu vor aparea in carte, dar pe care ni le-au relatat alti participanti la momentul Cozia, care insa au dorit sa-si pastreze anonimatul. Noaptea de dinaintea intalnirii de la Cozia a fost cea mai lunga. Membrii Cabinetului s-au adunat in sedinta extraordinara, pentru a declara stare de necesitate. Sedinta propriu-zisa a durat aproximativ 10 minute, timp in care fiecare dintre cei prezenti in sala a primit un exemplar din ordonanta de urgenta ce avea sa fie adoptata. Deja exasperat de scurgerile de informatii spre mineri, Vasile i-a avertizat pe toti sa nu iasa din sala cu documentul. Singurul care a iesit, spre nemultumirea lui Ovidiu Grecea, a fost Marcel Macarovski, fost sindicalist. -Lasa, ca asa-l prindem-, a remarcat cineva. Asadar, sedinta a durat foarte putin, dar ministrii au stabilit sa pretinda ca lucreaza pana la 5.00 dimineata, ca sa dea posibilitatea trupelor armate sa se amplaseze deja in punctele-cheie. In final, pe la 2.00 noaptea -s-a spart gasca-, pentru ca Radu Vasile vorbise pe mobil cu Cozma si stabilise o intalnire. Cel care s-a facut cel mai mult ca lucreaza a fost, cine altul, decat Ion Caramitru, care le tinea colegilor lectii despre strategiile militare. Asta pana i-a taiat-o scurt Traian Basescu.

Cadrele MI, informatorii minerilor

Minerii veneau neabatut spre Bucuresti, iar eu primeam informatii ca situatia pe teren e sub control. Impotenta neverosimila a organelor Ministerului de Interne, in acele zile, a avut doua cauze: cea de fond era ca mai toti ofiterii acestei institutii erau trup si suflet de partea partidelor de stanga, asteptand cu infrigurare ziua -eliberarii- de jugul partidelor de dreapta. Acesti ofiteri invatasera perfect regula de aur a frondei profesionale, aceea de a se achita de o datorie fara s-o indeplineasca. Erau intruchiparea grijii si daruirii profesionale, neclintindu-se insa din inertia ostila cu care priveau guvernele de dupa 1996. Ei ( n.r. – ofiterii MI) au practicat, in acele zile, un sabotaj al propriei lor institutii, reusind sa joace rolul executantilor constiinciosi, carora nu le puteai reprosa nimic, atat de bine au stiut sa se agite fara sa faca de fapt ceva. Cea de-a doua cauza e ca oamenii cu functii-cheie in ierarhia Internelor, cei care fusesera pusi acolo tocmai pentru ca erau uneltele de incredere ale lui Diaconescu si Constantinescu, au oferit un spectacol penibil de incompetenta crasa. Mai intai, Dejeu, un om in varsta, temator, aflat mereu in defensiva, asteptand mereu -focul verde- de la Cotroceni, care a lasat mai toata responsabilitatea actiunii in seama secretarului de stat de la Interne, Teodor Zaharia. Nu pot sa nu zambesc amintindu-mi ca in mintea acestui ministru cel mai bun plan de anihilare a minerilor era acela de ademenire a lor pe Valea Oltului in sus, catre Sibiu, si incercuirea si neutralizarea lor intr-o parcare aflata pe soseaua cu patru benzi dintre Selimbar si Sibiu! Omul acesta nici macar atat nu stia, ca o masa de 8.000-10.000 de oameni nu poate fi anihilata in camp deschis. Unde mai pui ca insusi Constantinescu, in sedinta CSAT din seara premergatoare intalnirii de la Cozia, se declara partizanul unui scenariu oarecum asemanator, in care minerii sa fie lasati sa inainteze dincolo de Pitesti si apoi opriti si imprastiati de un baraj al Jandarmeriei organizat pe autostrada Bucuresti-Pitesti! Unul dintre multele -scenarii- fantasmagorice pe care presedintele statului avea sa le urzeasca in mandatul sau. Cum poti opri in camp deschis si fara varsare de sange o ceata organizata de cateva mii de oameni e un lucru pe care nici un specialist in tactica militara nu l-a descoperit inca. Pe 21 ianuarie, dupa strapungerea barajului de la Costesti, i-am cerut lui Dejeu demisia si l-am informat pe presedintele statului, cerandu-i consimtamantul pentru schimbarea lui Dejeu. Noul ministru, ales nu de mine, ci de Diaconescu si Constantinescu, a fost Dudu Ionescu, secretar de stat, pe vremea aceea, la Aparare, un om de caracter, cu o fire darza, ale carui relatii cu Constantinescu se margineau insa la o antipatie incipienta.

Al doilea personaj-cheie in ierarhia Internelor, iarasi omul de incredere al lui Constantinescu, generalul Teodor Zaharia, secretar de stat la Interne, conducator direct al operatiunilor de blocare a marsului minerilor, a facut figura unui incompetent vrednic de tot hazul. E suficient sa spun ca in vreme ce minerii ajunsesera la Ramnicu Valcea, repreziciunea evenimentelor il uitase pe generalul Teodor Zaharia la Targu Jiu, de unde – as putea oare sa ma indoiesc? – coordona cu abilitate ostilitatile. Un al treilea om, de a carui promptitudine si tarie de caracter depindea reusita operatiunilor, era generalul Gheorghe Lupu, coordonatorul pe teren al manevrelor jandarmilor, care, in clipa risipirii rezistentei jandarmilor la Costesti, si-a impins pana acolo zelul cu care a inteles sa tina piept minerilor, incat s-a dezbracat de uniforma in casa unui taran din Costesti si, imbracat cu haine civile, s-a strecurat cuminte printre mineri, aplicand tactica hartuirii sub acoperire. Glumesc, fireste, dar atunci nu-mi ardea de gluma vazand in ce hal de slabiciune se afla un minister pe care se bazeaza, in ultima instanta, forta de interventie a unui Guvern. In ziua dinaintea plecarii la Cozia, l-am trimis pe consilierul Petrica Peiu la Ministerul de Interne pentru a afla noutati de la celula de criza infiintata acolo, sub conducerea generalilor Berechet si Neaga. Intors, Petrica Peiu mi-a relatat un amanunt neverosimil: harta pe care o aveau la indemana generalii de la Ministerul de Interne – o banala harta turistica, pe care nici nu erau trecute toate drumurile si caile de acces intre localitati. Minerii cunosteau mult mai bine decat politistii drumurile, potecile si formele de relief ale zonei in care se desfasurau ostilitatile.

Lumini si umbre la Cozia

Sunt clipe cand a te purta firesc poate salva o situatie ce pare lipsita, la inceput, de perspectiva. Doi din ofiterii SPP care ma insotisera in incapere au reusit sa deschida fereastra intepenita. Incalecand pervazul, m-am intors catre liderii minerilor, care ma priveau toti cu mirare, si le-am zis: -Domnilor, datorita dumneavoastra primul-ministru al Romaniei este obligat sa paraseasca aceasta incapere ca sa mearga acolo unde si regele merge pe jos, sarind o fereastra. Va dati seama ca daca ajungeati la Bucuresti, nu as fi putut face asa ceva, caci acolo biroul meu este la etajul trei!-. Toti au inceput sa rada. Am sarit in curtea interioara si m-am indreptat singur catre toaleta manastirii. Nici un ziarist nu a dibuit iesirea mea. M-am intors pe acelasi drum, am incalecat din nou pervazul, am sarit pe podeaua incaperii si, aranjandu-mi hainele cu un gest indignat de om pus in situatii nefiresti demnitatii lui, am simtit ca parca un inger trecuse prin incapere: atmosfera se destinsese cu totul. Acesta a fost momentul psihologic care a detensionat definitiv situatia, grabind atingerea unui punct al comunicarii dintre noi pe care, in lipsa acestei patanii, nu l-as fi atins decat cu greu. Starea de spirit se relaxase, depasisem momentul retinerilor si al ostilitatii mocnite, clipa aceea de tatonare incordata si suspicioasa cand infruntarea dintre doi adversari poate foarte usor sa alunece in invective, compromitand totul. Reusisem, deocamdata, sa detensionez atmosfera, abatandu-le o clipa atentia de la problemele lor si de la satisfactiile pe care si le doreau imediat.

Atunci a aparut si Miron Cozma, de care uitasem cu desavarsire in acele clipe. Avea fata trasa, obosita si astenica, vocea ragusita; era un om eminamente istovit. Ne-am dat mana: -Nu credeam ca o sa ne mai vedem, si inca in aceste conditii, si asta dupa ce mi-ai dat lampasul de miner! (In septembrie 1998, fusesem la minele din Muntii Apuseni, la invitatia omniprezentului domn Popescu, liderul sindicatului Meridian.) Tu crezi ca gesturi ultimative ma pot forta sa fac ce vrei tu? Te inseli. Dimpotriva, in asemenea situatii, actionez altfel decat s-ar astepta de la mine. Nu am fost si nu voi fi niciodata fortat sa fac ceea ce nu vreau sa fac. Tine minte, ca vremea mineriadelor a trecut. Si apoi, spune-mi ce folos v-au adus ele voua, ca participanti, sau tarii?-.

Au inceput discutiile propriu-zise la masa din incaperea mare. Remes si Stanculescu din partea Guvernului, liderii sindicali din partea minerilor. Atmosfera se destinsese, iar de acest lucru mi-am dat seama constatand schimbarea de atitudine a ofiterilor SPP care ma insoteau. Isi pierdusera crisparea si vigilenta banuitoare, se relaxasera, zambeau si vorbeau intre ei. Au inceput, asadar, discutiile propriu-zise. (…) Si spun bine negocieri, caci acolo s-a negociat, nu s-a impus. Remes si Stanculescu au negociat de la egal la egal cu minerii, nu a fost vorba despre o impunere neconditionata din partea minerilor a unor cereri in fata carora Guvernul n-ar fi avut altceva de facut decat sa le accepte. ( n.r. – din contra, alte surse apropiate premierului ne-au relatat ca minerii au venit cu pretentii care aproape l-au facut sa rada pe Remes, care se astepta la mult mai mult) Si pentru ca il stiam doar eu, mi-am tratat adversarul cu siguranta celui care stie ca celalalt nu stie ce stiam eu. Oricat de slab ai fi, esti inca foarte puternic daca adversarul nu-ti stie slabiciunea. (…) Nici Cozma nu si-a dat seama atunci ca el negocia cu un Guvern fara putere reala, caci nu putea sa admita, nici el ca, pe 22 ianuarie, nimeni nu-l mai putea opri in marsul lui spre Bucuresti. (…) In timpul discutiilor tehnice, Cozma a stat in picioare langa masa in jurul careia sedeau episcopul Ioan si episcopul Gherasim al Ramnicului. Grecea, trecut prin brigada artistica a ASE, se plimba intruna prin incapere si glumea. Isi gasise intre liderii minerilor doi vlajgani de vreo doi metri, care il depaseau si pe el in dimensiuni, cu care se imprietenise spontan, pe baza asemanarii fizice.

Dialoguri depre viata -Luceafarului-

Apoi Cozma mi-a povestit viata lui, mi-a descris familia in care s-a nascut, greutatile vietii de miner. Tatal lui fusese, de asemenea, miner. L-am incredintat ca stiu in ce conditii inumane lucreaza minerii si ca n-am avut niciodata pornirea de a minimaliza problemele lor, dar ca intre o negociere civilizata si ceea ce se intampla atunci era o mare deosebire. -Nu stiu cine v-a impins sa faceti ce-ati facut. Si vreau sa-ti atrag atentia foarte serios ca s-a dus timpul cand se iesea pe strada cu bata, acum e timpul lobby-urilor de partid, tu ai un lobby? Intra in randul lumii, mai Cozma, vezi-ti de sindicat, de afaceri, dar nu mai face ce-ai facut pana acum. Intra in politica, daca vrei, uite, am auzit ca vrei sa fii senator de PRM, foarte bine, dar nu mai recurge la forta, ca nu rezolvi nimic cu ea-. Cozma a negat ca ar fi membru PRM si, cu atat mai putin, ca vrea sa fie senator. Un lucru e foarte important de precizat, deoarece pana si Emil Constantinescu a crezut, ulterior, ca eu ii dadusem asigurari personale lui Cozma ca nu va fi urmarit penal, garantandu-i, eventual, imunitatea in cazul intentarii unui nou proces. Or, in afara de prevederea finala din protocolul semnat atunci, ca nici un miner nu va fi urmarit administrativ, eu nu i-am dat lui Cozma personal vreo alta asigurare. Justitia se afla sub controlul lui Stoica, iar el era atunci in stranse legaturi cu Constantinescu. In plus, presedintele Curtii Supreme era regretatul Moisescu, care, in pofida sentimentelor de simpatie pe care le avea fata de mine, era unul dintre amicii cei mai apropiati ai lui Constantinescu. Asadar, sa fi vrut si nu aveam cui sa cer sprijinul in cazul disculparii lui Cozma. Si chiar daca as fi cerut asa ceva, nu as fi fost ascultat. Un lucru este sigur, mult timp dupa intalnirea de la Cozia, Constantinescu si-a pus mereu intrebarea: -Ce s-a intamplat la Cozia? Ce i-a promis Radu Vasile lui Cozma? Precis ca s-au inteles impotriva mea!-.

CDR si-a facut programul economic -din burta-

Cand s-a pus problema partii macroeconomice a programului, m-am dus eu insumi la sediul Conventiei, spre a-mi spune parerea. Acolo se aflau Ciumara, Catarama, Noica. Am incercat sa le explic ca este o gafa sa pui cifre intr-un program electoral care se vrea un document serios si elaborat in maniera profesionista. Degeaba. Cel putin la volumul de investitii straine, unde se prevedeau nici mai mult, nici mai putin decat 50-70 miliarde de dolari, am avut de-a face cu o scena comica, al carei protagonist a fost Catarama. Intrebandu-l cum de a ajuns la 70 de milioarde si nu, sa zicem, la 100 miliarde de dolari, Catarama mi-a dat un raspuns care ar trebui sa figureze in toate manualele de prostie crasa. -Pai, uite cum am gandit: Polonia are o datorie externa de vreo 40 miliarde de dolari, iar Ungaria de vreo 30 miliarde de dolari. Deci 30 si cu 40 fac 70 de miliarde, iar daca e sa luam un numar mai moderat, atunci 50 de miliarde-. Am ramas nauc, nu imi venea sa cred ca auzeam ce auzeam. -Ce au a face, domnule, datoriile externe ale unei tari cu investitiile straine?-. Raspunsul lui Catarama nu i-a dezmintit stiinta economica: -Pai, si Romania e tara mare!-. A trebuit sa-mi strang toate rezervele de rabdare ca sa nu plec imediat de acolo, incercand totusi sa-i spun ca indiferent ce legatura obscura gaseste el intre datorii si investitii, cifrele pomenite sunt curata si sfruntata minciuna, ca atatia bani nu vor investi strainii in Romania nici in zeci de ani de acum incolo si ca cifra trebuie micsorata cat mai mult. -Hai, domnule Catarama, pune macar 10 miliarde de dolari – am inceput sa glumesc -, ce te costa?-. M-am ridicat si am plecat, stiind, in sinea mea, ca pe acolo nu mai aveam sa calc.

In campania electorala am mers, deci, alaturi de Diaconescu, in numele PNTCD. Atunci ne-am legat mult unul de altul si pana astazi ii port simpatie lui Diaconescu, in ciuda slabiciunii pe care a dovedit-o ca presedinte al PNTCD. De aceea, sentimental, nu-mi pot explica cum de m-a lasat Diaconescu in momentele de ananghie. Dar numai sentimental, caci politic vorbind, sunt incredintat ca Diaconescu va fi convins pana la moarte ca a facut bine dandu-i lui Constantinescu acordul ca eu sa fiu revocat din functia de premier.

Oricum mergeam, Diaconescu lua mai intai el cuvantul, vorbea ce vorbea, ca apoi sa spuna invariabil: -Si acum, ii dau cuvantul domnului Radu Vasile, care o sa va explice tot!- (…)

Loviturile presedintelui

Imi amintesc ca in plina campanie electorala, pe 10 octombrie, la petrecerea pe care am organizat-o cu taranistii, cand atmosfera era plina de entuziasm deoarece toate sondajele ne dadeau castig de cauza, si cand Diaconescu m-a recomandat ziaristilor ca pe viitorul prim-ministru taranist al Romaniei, Constantinescu m-a sunat sa ma felicite de ziua mea. Din nou -regula de fier- a functionat fara gres: dupa cateva zile, in contrast izbitor cu tonul pe care il avusese in ajun, m-a sunat, foarte suparat, ca sa-mi spuna ca il tradasem. Nu mi-a spus despre ce era vorba, dar am inteles indata, tot atat de bine ca si el, la ce anume se referea: la intalnirile mele cu Iliescu. Ii jignisem orgoliul, fiindca intalnindu-ma cu Iliescu, dovedisem, implicit, ca nu-mi puneam mari sperante in sansele pe care le avea sa castige prezidentialele, cum nu imi puneam mari sperante nici in capacitatea acestui om de a fi un bun conducator de stat. Atunci, la telefon, acuzandu-ma ca il tradasem, nu facea decat sa ma pregateasca indirect pentru solutia pe care o gasise el pentru functia de premier. Dar de acest lucru aveam sa-mi dau seama ceva mai tarziu.

E o metoda uzuala de deconcertare a adversarului sa incep prin a-l lauda pentru ca apoi, profitand de scaderea vigilentei celuilalt, sa-l supui unui tir de acuzatii si insinuari. Metoda, desprinsa parca din arsenalul de arme psihologice al serviciilor secrete, avea sa-mi mai fie aplicata de Constantinescu si in ajunul revocarii mele. Scenariul acesta nu stiu daca il aplica premeditat sau era rezultatul caracterului lui. Ce stiu e ca de el am avut parte si in decembrie 1999. Pe 12 decembrie, la o zi dupa Helsinki, cand Romania fusese acceptata sa inceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana, Constantinescu a luat cuvantul pe postul national de televiziune, laudand Guvernul Radu Vasile. A doua zi, luni, 13 decembrie, revocarea mea era un fapt implinit. Fereste-te a doua zi dupa un succes, spunea Maiorescu. Tocmai asta am invatat si eu in privinta lui Constantinescu, sa ma feresc a doua zi dupa ce ma laudase. Prea tarziu insa, jocurile fusesera facute.

Totusi, reprosul pe care mi-l facuse cum ca il tradasem m-a urmarit vreme indelungata. De aceea, in ziua in care urma sa depun juramantul de prim-ministru, plimbandu-ma cu el in parcul Cotroceniului, am incercat sa fiu sincer si sa-l fac sa inteleaga ca, desi intre noi nu incapea lor de prietenie, macar puteam sa ne dovedim reciproc o sinceritate totala si un grad elementar de colaborare politica: -Spuneti, domnule presedinte, ce ati avut atunci, in octombrie 1996, cand m-ati sunat acuzandu-va ca v-am tradat? Va gandeati la intalnirile mele cu Iliescu, nu-i asa? Pai nu stiati ca la asemenea intalniri nu participi decat daca ai mandatul presedintelui partidului? Coposu m-a imputernicit cu misiunea asta, cum si Diaconescu a facut-o la randul lui-. Constantinescu nici nu mi-a confirmat, nici nu mi-a negat banuiala, dar am simtit din privirea si din mimica lui ca aceste intalniri cu Iliescu fusesera marul discordiei. Imi amintesc foarte bine ce i-am spus atunci presedintelui Constantinescu: -Domnule presedinte, eu nu sunt mistic, dar religios sunt, si credinta mi-a insuflat convingerea ca eu port noroc oamenilor cu care colaborez. Fiti cu mine si vom face treaba impreuna, dar daca voi pleca de langa dumneavoastra, o data cu cariera mea se va incheia si a dumneavoastra-. -Se poate, Radule, esti ultimul prim-ministru pe care il mai sustin in campania mea!-. Iar lucrul acesta avea sa mi-l repete mereu, cu acelasi aplomb -sincer-, pana la demniterea mea.

Aducerea Papei

Am abordat problema venirii Sfantului Parinte in Romania, o problema in care ma implicasem in totalitate. Sfantul Parinte dorea, ca o conditie indispensabila venirii in Romania, o invitatie scrisa de la Patriarhul Romaniei. In momentul vizitei la Vatican nu aveam o asemenea invitatie din partea patriarhului Teoctist, dar i-am precizat Papei ca am primit acordul verbal al patriarhului Teoctist. M-a surprins cat de multe stia Papa despre Romania, despre istoria ei si chiar despre personalitati contemporane ale culturii romanesti. Vorbind, statea cu capul plecat spre dreapta, si din cand in cand, inalta capul si te privea cu ochii lui albastri, un albastru uluitor, ca un -iezer de munte cald-. Privirea lui parea ca iti patrunde fiinta pana in suflet. Imi amintesc gandul care m-a strafulgerat atunci: -O asemenea privire da dreptate celor care cred ca urmasii Sfantului Petru stiu multe despre aceasta lume-. Am accentuat ca o asemenea vizita ar insemna nu numai o incurajare a starii de spirit a catolicilor din Romania, dar si un semnal graitor ca Romania se deschide spre Occident. Cum de a venit in Romania? (…) Sa fie clar: decizia finala a efectuarii vizitei imi apartine in totalitate. Eu am obtinut invitatia scrisa a Bisericii Ortodoxe si tot eu, gratie unei intamplari fericite pentru Romania, am fost premierul roman care l-a primit pe Sfantul Parinte.