Romania, de la integrare la integrari

Ii mai asteptam pe americani?

Nevoia de Poarta…

-Sistemul mondial- al lui Wallerstein introduce in sociologie conceptele de centru si periferie. De obicei, in centru sunt acei actori politici capabili sa genereze factori determinanti de dezvoltare a societatii (economici sau tehnologici). Iar la periferie se plaseaza furnizorii de materie prima si forta de munca. Romania moderna a oscilat (conform mai multor teoreticieni), cel putin in ultimele doua secole, intre doua tipuri de centre: unul oriental (reprezentat pe rand de Imperiul Otoman, Rusia tarista sau Uniunea Sovietica – impus mai degraba prin forta militara si implicand relatii de -vasalitate- destul de arbitrare) si unul occidental (reprezentat de Franta, Austro-Ungaria, Germania si, mai nou, Statele Unite – impus prin superioritate tehnologica si implicand niste relatii de -vasalitate- de tip contractual).

Analizand datele istorice in mod obiectiv, s-a aratat de multe ori ca, departe de a fi un mic paradis ravnit de vecini hrapareti, teritoriul Romaniei de astazi a fost, in majoritatea perioadelor istorice, lipsit de interes pentru marile puteri. Dimpotriva, in majoritatea cazurilor, acestea au considerat Romania ca pe o zona gri ideala.

Evident ca rational nu se poate accepta ideea exceptionalismului romanesc. Gandind in termenii geopoliticii clasice, pendularea Romaniei intre diverse centre de putere nu va lua sfarsit niciodata.

Fenomenul globalizarii relativizeaza insa foarte mult relatia Romaniei cu centrul in jurul caruia oscileaza. Pana la urma, cine este centrul?

Dincolo de orice valente geometrice, centrul (ca realitate, dar mai ales ca notiune) are mai ales o valoare axiologica, psihica si sacrala. Centrul este Principiu/Regula, Realitate Absoluta, Dumnezeu.

Problema integrarii

30 ianuarie 1991 a fost data cand Romania a fost invitata in Consiliul Europei si, deci, unul dintre primii pasi ai noii sale aventuri europene. Din acest moment, Romania a intrat in faza europeana a politicii sale externe si nu numai (vorbim aici de un intreg univers aspirational, care cuprinde elemente de cultura, mentalitati si civilizatie). Romania isi schimbase centrul si se pregatea la un nou drum. De atunci incoace, oamenilor obisnuiti li s-a vorbit, cu o fervoare care nu a fost, poate, depasita, decat de propaganda comunista, de integrarea europeana. Foarte rapid, integrarea europeana a devenit noua mitologie oficiala, regasindu-se peste tot: in socializare, in politica, in viata de zi cu zi. Acum, este corect politic sa iti declari drept obiectiv fundamental sprijinirea integrarii europene (pana si Vadim a dedicat un afis special integrarii europene in campania electorala, desi era total disonant cu discursul sau anterior).

Insa integrarea este, in primul rand, un proces intern. Politicienii romani au tot spus ca apartenenta la UE inseamna o imbunatatire continua a calitatii vietii (prin garantia unor standarde inalte in domeniul drepturilor si al institutiilor). Oamenii nu au inteles insa un lucru simplu, care pare a deveni marea problema-capcana a intregului proces: finalitatea nu trebuie plasata la inceput. Integrarea este efectul si nu cauza. Nu trebuie sa asteptam ca europenii sa ne declare integrati si apoi sa ne construiasca un nivel de trai mai bun. Integrarea este finalitatea unui proces pe care trebuie sa il parcurgem noi insine.

Mitologia integrarii i-a facut pe romani, in toti acesti ani, sa se uite, cu precadere, spre exterior, cautand afara solutii ale tuturor problemelor noastre. Structura europeana, noul model aspirational adoptat de discursul politic romanesc, a evidentiat insa un mic paradox: -Poarta- nu mai e unica! Noua -Poarta- este compusa din mult mai multe -porti- (mai mari sau mai mici), fiecare cu ponderea sa in ansamblul institutiilor vestice. Faptul ca pana si tari mici, precum Luxemburg sau Portugalia, au un cuvant de spus in problema integrarii tarii noastre a bulversat filosofia invechita a politicii externe romanesti. Cine mai este pana la urma centrul? Franta are avantajul unor stranse relatii culturale cu -sora sa mai mica-, Romania. Germania este motorul european, care poate oferi si siguranta, dar si modele economice de dezvoltare. Statele Unite, de care ne leaga cealalta integrare, -integrarea euro-atlantica-, si care este, pentru moment, singura putere mondiala dominanta. Sau, de ce nu, Rusia care va ramane intotdeauna mai aproape de noi decat toate celelalte mari puteri.

Politica romaneasca se vede in fata unor provocari mai mari decat cea din secolele trecute. Atunci, totul se invartea in jurul unei simple optiuni. Trebuia aleasa o -Poarta-, care urma sa aiba grija de noi. Acum, lucrurile sunt mai complicate. Oricat de mult am vrea sa ne alegem Poarta, trebuie sa ii si dovedim ca o meritam. Iar asta nu este posibil decat prin mutarea accentului in interior. Pentru ca americanii nu vor veni, decat atunci cand vom fi terminat integrarea romaneasca.

Seniori mai vechi si mai noi

De-a lungul istoriei, obiectivele majore ale Romaniei au stat mai mereu sub semnul incuviintarii unei Inalte Porti, fie ca aceasta a fost Imperiul Otoman, Franta, Germania, Rusia sau Statele Unite. Plasarea intereselor Romaniei sub umbrela unui inalt patronaj a transformat politica externa romaneasca intr-un gest ritualic, desfasurat in cadrul aceluiasi ceremonial de inspiratie vasalica si cu reguli binecunoscute, in care singura schimbare notabila o constituie doar actorii ceremonialului.

In secolul XIX, binomul Franta – Germania a instituit termenii principali in functie de care s-au orientat interesele strategice ale Romaniei pentru o lunga perioada de timp. Dupa un -intermezzo comunist-, incepand din *89, cele doua puteri vest-europene au redevenit elemente simbolice de mediere ale obiectivului major asumat de intreaga clasa politica, si anume integrarea europeana.

Pana in 2000, Franta a parut ca detine suprematia in cadrul acestui joc de impartire a sferelor de influenta, in conditiile in care multi politicieni romani importanti aveau legaturi personale, culturale sau profesionale cu lumea francofona. Lipsa partiala de rezultate a acestui parteneriat autoindus, mai ales in ceea ce priveste concretizarea unor elemente simbolice ale integrarii euro-atlantice, a facut ca noua guvernare sa-si redirectioneze eforturile spre consolidarea relatiilor cu cealalta putere europeana majora, Germania.

E adevarat ca e prematur sa vorbim de o veritabila schimbare de paradigma in ceea ce priveste polarizarea eforturilor de integrare in jurul Germaniei, dar cele sase luni de guvernare au relevat o serie de semnale, unele concrete, altele simbolice, care pot fi considerate argumente pentru aceasta ipoteza.

1. Orizontul de asteptare

Un prim argument, indirect, este legat de nevoile si de asteptarile populatiei in perioada postelectorala. Guvernarea 1996-2000 a lasat o impresie accentuata de incoerenta, dezordine, slabiciune si incapacitate de a lua decizii. Negativarea acestei imagini a creat la nivel psihologic un puternic sentiment de insecuritate sociala. Efectul automat a fost generarea unui orizont de asteptare intens in directia consolidarii unor reprezentari sociale bazale, precum nevoia de ordine sau sentimentul autoritatii. La nivel simbolic, ordinea, autoritatea, constiinciozitatea, lucrul bine facut si care functioneaza ireprosabil sunt atribute asociate spiritului german. Asadar, noua guvernare si-a inceput activitatea pe un orizont de asteptare orientat spre instituirea unui nou stil de a guverna sau de a face politica: mai constiincios, mai ordonat, mai ferm si mai bine structurat. Din analiza imagologica a semnalelor noului Guvern, am remarcat efortul deosebit acordat comunicarii publice, prin aplicarea celui mai coerent proiect de PR institutional de dupa 1989, construit in jurul itemilor centrali ordine, autoritate, disciplina, coerenta si functionalitate.

2. Elemente simbolice

Unul dintre cele mai vizibile semnale lansate de noul Guvern in directia apropierii de Germania poate fi identificat chiar in structura Guvernului. Astfel, titularul Ministerului Integrarii Europene, Hildegard Puwak, este o persoana cu orientari filogermane evidente, sustinute de insasi originea sa etnica, iar ministrul de interne, Ioan Rus, a fost unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai companiei Mercedes-Benz in Romania. In sustinerea ipotezei vine si faptul ca prima si cea mai importanta intalnire a premierului Adrian Nastase a fost aceea cu Gerhard Schroder, cancelarul Germaniei. Dincolo de implicatiile economice ale vizitei, aceasta a instituit simbolic, prin -omagiile- oferite Noii Porti, repozitionarea centrului de convergenta al intereselor romanesti de integrare europeana.

3. Elemente de continut

La nivel economic, pasii simbolici care au semnalat intentia de modificare a centrului de greutate in relatiile Romaniei cu spatiul euro-atlantic par a fi sustinuti concret prin atentia acordata dinamizarii relatiilor comerciale ale Romaniei cu Germania si mai ales prin cresterea fluxului investitiilor germane in economia romaneasca.

Motivatiile acestei posibile intentii de orientare a Romaniei spre Germania sunt legate, in primul rand, de cresterea constanta a influentei Germaniei atat in cadrul Uniunii Europene, cat si in cadrul NATO. Desi principalii piloni ai proiectului pan-european sunt atat Franta, cat si Germania, totusi puterea economica a Germaniei constituie un argument decisiv in decizia de a alege Germania ca punct nodal al promovarii intereselor Romaniei, chiar daca aceasta poate parea tardiva.

In fine, este de notorietate faptul ca doi vecini importanti (si sensibili) ai Romaniei, Ungaria si Bulgaria, au dezvoltat rapid relatii privilegiate cu Germania. Succesele acestor tari, contrastante cu stagnarea Romaniei, sunt un puternic factor de presiune asupra perceptiei publice din tara noastra.

Integrarea europeana reprezinta un proces de a carui buna finalitate va depinde masura in care Romania va reusi sa se pozitioneze ca un actor al lumii libere si civilizate. Este simptomatic pentru politica externa romaneasca, in general, si, mai nou, pentru procesul de integrare ca mijlocul cel mai eficient de promovare a intereselor ramane de fapt o forma atenuata de manifestare a ritualului stravechi de prezentare a omagiilor fata de seniori pentru asigurarea de avantaje si favoruri.

Chinurile – zadarnice? – ale integrarii

Faptul ca in Romania politica este puternic personalizata nu este o descoperire proaspata. Cultul ceausist al personalitatii, combinat cu obisnuinta istorica a celebrarii marilor conducatori, la care s-a adaugat nevoia postdecembrista de lideri, a creat o dependenta pronuntata de personalitatea politica, mai degraba decat de actul politic. Nu putem preciza exact daca acest complex de factori deriva, fundamental, din necesitatea responsabilizarii (id est a atribuirii vinei) sau dintr-o nevoie (explicabila cumva) de eroi.

Dupa 1989, obsesia figurilor unice care dominau (pseudo)spatiul public a trebuit sa se vindece cumva; contracararea ei s-a facut prin invazia colorata si zgomotoasa de figuri politice care au populat brusc un spatiu avid de diversitate. De atunci, actul politic continua sa fie din ce in ce mai personalizat. Simptome ale acestui fenomen pot fi considerate (cu rezervele metodologice asumate) inclusiv scaderea semnificativa in sondaje a increderii in institutia Presedintiei, o data cu performantele negative ale presedintelui Constantinescu sau, mai recent, revigorarea procentelor Partidului Democrat dupa alegerea ca lider a lui Traian Basescu.

In acest fel, in timp ce in Vest politica tinde sa devina tot mai mult administrarea treburilor cetatii, functiile publice se hiperspecializeaza, iar dezbaterile politice devin probe de virtuozitate pur tehnica, Romania, asezata confortabil in fotoliu, priveste seara de seara la talk-show-uri, ceea ce se considera a fi -politica-. Perceptia politicii doar ca interactiune intre persoane duce la supralicitarea detaliilor de personalitate ca garantii ale eficientei in functii politice.

In politica externa, lucrurile nu aveau cum sa stea altfel. Diplomatia romaneasca s-a recomandat mereu prin cateva personalitati emblematice, care au devenit etichete ale unor epoci, fie ca s-au numit Dimitrie Cantemir sau Nicolae Titulescu. Acesta din urma mai ales, prin proximitatea temporala cu prezentul, a intimidat si a impus stachete greu de depasit.

Dupa 1989, desi politica externa – convertita cvasitotal in obsesia integrarii – a reprezentat o dominanta a vietii publice, nici o personalitate politica nu a reusit sa se impuna ca figura emblematica a eforturilor de integrare. Mai mult, regula pare a fi aceea ca functia de ministru de externe joaca rolul unui stagiu intermediar, ca o calificare pentru altceva, mai inalt sau mai important. Rangul instrumental al acestui statut a facut ca demnitatea de sef al diplomatiei sa devina o etapa tranzitorie sau o forma de legitimare a cuiva pentru functii -de interior-. A fost cazul lui Petre Roman, Adrian Nastase, Teodor Melescanu. Privit din perspectiva evolutiilor ulterioare ale acestora, nici unul dintre ei nu si-a propus sa se consacre in domeniul relatiilor externe, pentru a transforma aceasta specializare intr-o cariera.

Acest statut tranzitoriu al functiei de sef al diplomatiei a generat – cum era de asteptat – un vid permanent de personalitati la acest nivel. Politica externa a Romaniei nu s-a putut coagula pentru perioade mai lungi de timp in jurul unei personalitati unice. Efectul principal nu este acela al lipsei de viziune unitara sau de coerenta a actiunilor diplomatice: efectul principal se regaseste in planul imaginii publice. Perceptia nereusitei perpetue a eforturilor de integrare se datoreaza, intr-o masura covarsitoare probabil, performantelor slabe, realizate, in mod real, de Romania. Dar aceasta perceptie este alimentata inclusiv de lipsa unei personalitati care sa se asocieze in mod exclusiv sau cel putin determinant cu actiunile pro-integrare.

Mai mult decat atat, toate probele trecute care puteau fi considerate succese ale diplomatiei au fost foarte rapid asumate fie de presedintele tarii, fie de sefii guvernelor, persoane a caror vizibilitate evident superioara le conferea suficienta credibilitate pentru a-si apropria aceste merite.

Guvernul PDSR, constituit dupa alegerile din 2000, tinde sa perpetueze aceasta situatie. Lasand sarcinile derivate din procesul integrarii pe seama mai multor personalitati, responsabilitatea este divizata si, deci, difuza, iar vizibilitatea – diluata. Personalitatea care ar fi trebuit sa detina un rol-cheie in problematica integrarii – negociatorul-sef in relatiile cu UE – este un cvasinecunoscut, care nu reuseste sa devina notoriu in spatiul dezbaterii pro-integrare.

Trei personalitati isi disputa rolurile pe terenul fertil al integrarii: Mircea Geoana, Adrian Severin si Hildegard Puwak. Termenul -disputa- denota sensul propriu al relatiei dintre primii doi demnitari mentionati, ale caror conflicte si tendinte de obstructionare reciproca sunt mai mult decat evidente. Fara indoiala, acesti termeni ai relatiei sunt permisi inclusiv de inregimentarea lor relativ recenta in tabara guvernamentala: nefiind PDSR-isti cu vechime, ci -piese de colectie- achizitionate pentru nume si relatii, ei nu sunt obligati sa se supuna comandamentelor si disciplinei ferme de partid si, atunci, ambitiile personale nu cunosc constrangeri. Cel de-al treilea termen al ecuatiei – ministrul Puwak – nu a reusit pana acum sa se distinga in peisajul eforturilor integrarii. Data fiind aceasta stare de fapt, este dificil de anticipat impunerea in urmatoarea perioada a unei personalitati-pilon a diplomatiei romanesti.

Integrarea europeana sau frica de Rasarit

Aflata la raspantia unor influente economice, politice si culturale in confruntare, Romania a trebuit dintotdeauna sa raspunda la magistrala si, totodata, chinuitoarea intrebare: -Incotro ne indreptam?-. Raspunsul a fost influentat invariabil de contextul momentului. Prioritatile militare si politice sunt si acum factorii care au determinat orientarea spre Occident a Romaniei. Dar, pe langa acestea, s-a mai adaugat si cel economic, despre care se spune ca va fi -terenul- pe care se va muta confruntarea militara, -armele- cele mai eficiente devenind banii si detinerea tehnologiilor de varf. Intr-o abordare pragmatica, optiunea Romaniei este, prin urmare, absolut fireasca. Alianta cu un astfel de actor reprezinta, fireste, si un risc, dar si o miza si, poate, o oportunitate istorica deosebita.

Pe de alta parte insa, desi factorii de securitate si cei de ordin economic au o importanta decisiva pentru orientarea strategica a unei tari, este nu numai interesanta, dar si utila, o analiza a factorilor socio-culturali si a modului in care acestia influenteaza si se adapteaza directiei adoptate de respectiva tara. Lucrurile devin cu atat mai incitante, cu cat problemele de identitate culturala si nationala si a modului cum vor fi ele solutionate raman inca o mare necunoscuta a comunitatii (vest-)europene. Si o mare problema a ei.

De-a lungul istoriei au mai existat situatii similare, in care elita, in special, si comunitatea, in general, au fost puse in situatia de a alege calea cea mai potrivita pentru binele natiunii si pentru valorile ei. In linii mari, doua au fost taberele care au propus solutii pentru viitorul natiunii. Una a optat pentru deschidere si pentru o -conectare imediata- la tot ce venea din afara. Cealalta a ramas pe pozitia traditionalismului si a conservarii valorilor nationale. Si acum, ca si altadata in istorie, aceleasi tabere sunt prezente in toate tarile care se confrunta cu procesul integrarii europene. Si daca la capitolele integrarii economice si politice statele UE au realizat progrese reale, lucrurile -treneaza- la capitolul integrarii culturale, un model care sa reprezinte un compromis acceptabil pentru toti intarziind sa apara. Aceasta este problema de perspectiva a UE: lipsa unei identitati unitare, diferita de cea a marilor puteri (SUA, China, Rusia). Deocamdata, statele UE, care au fost gandite ca state-natiuni, refuza sa cedeze din identitatea proprie in folosul uneia comune. Modul in care statele europene vor reusi sa-si construiasca propria identitate, care sa fie purtatoarea unor valori si mesaje coerente, depinde viitorul de mare putere a UE. Un exemplu ar fi concludent aici. SUA au reusit sa castige confruntarea cu URSS si datorita faptului ca mesajul lor, ideologia lor, structurata pe un model economic, dar si cultural propriu, au fost la timpul respectiv mai tentante si mai flexibile decat cele ale unui stat cu un model autoritar, incremenit in dogmatismul sau ideologic. Federalismul american a oferit cetatenilor acestei tari credinta unei natiuni unice si a unor valori comune. -Federalismul- sovietic, sub pretextul grijii fata de -nationalitatile conlocuitoare-, a impus cetatenilor niste valori particulare (limba rusa, ateismul, proprietatea comuna) in dauna altor valori particulare (ale popoarelor respective).

Cel mai apropiat centru de putere fata de Romania este, astazi, Uniunea Europeana. In proximitate se afla, de asemenea, Rusia. -Frica de Rasarit-, care a stapanit Occidentul de la Attila pana la Leonid Brejnev, va da oare o coerenta mai mare Uniunii Europene intr-o lume globala? Care vor fi valorile UE si care dintre puterile europene vor reusi sa le impuna ramane inca de vazut.