S-au scurs 15 ani de la moartea „seniorului politicii românești”, Corneliu Coposu

Considerat un adevărat simbol al democrației interbelice și al luptei anticomuniste, Corneliu Coposu a fost și simbolul reconstrucției democratice a României postcomuniste în bătăliile politice de la începutul anilor ‘90 cu rămășițele vechiului sistem, coagulate în jurul FSN-ului lui Ion Iliescu.
Practic, în acei teribili ani de tranziție de la comunism la democrație, Corneliu Coposu, din postura de președinte al PNȚCD-ului, lupta pentru respectarea regulilor democratice în bătăliile politice deschise cu oamenii fostului sistem, coagulați în jurul FSN-ului, formațiune politică născută în timpul revoluției din decembrie 1989. Legitimitatea lui Coposu pe scena politică postdecembristă își avea rădăcinile în cei 17 ani de temniță grea la care fusese supus de regimul comunist în perioada 1947-1964, în procesul de distrugere graduală a elitei politice interbelice. Practic, între 1954 și 1962, în temnița de la Râmnicu-Sărat,  Corneliu Coposu a fost supus unui regim aspru de izolare, astfel încât acesta uitase chiar să mai și vorbească. Ulterior, în 1962, a fost mutat cu domiciliul forțat în colonia de la Rubla, din Valea Călmățuiului, dar aceste tratamente degradante nu i-au distrus principiile țărăniste insuflate de mentorul său, Iuliu Maniu, al cărui secretar a fost între 1937 și 1947. După lovitura de stat însângerată din decembrie 1989 a reînființat PNȚ-ul, alipind doctrinei țărăniste interbelice valorile creștin-democrației în lupta sa nemărginită pentru întoarcerea la normalitate în România anilor ‘90. Pe 11 noiembrie 1995, un neoplasm pulmonar îi provoca decesul și, astfel, scena politică postdecembristă rămâne fără un reper al democrației parlamentare. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, fără funeralii naționale, dar sute de mii de români au venit să-l conducă pe ultimul drum.