Virilitate, potenta, traiectorii virtuale…

Dictionar

Virilitate = ceea ce constituie sexul masculin, vigoare barbateasca (< lat. Virilitas = barbatie)

Potenta = putere, forta, tarie, posibilitate de dezvoltare (< lat. Potentia = putere suprema, autoritate, conducere)

Cuvintele si realitatea

Daca despre femeia politica se poate vorbi ca de o specie aparte existenta in politica romaneasca, nu acelasi lucru este valabil in cazul barbatului politician. Exista insa o serie de criterii care sunt folosite pentru a distinge diversele tipuri de oameni politici, iar daca totusi dorim sa discutam despre barbati, ne vom opri la doi termeni care au o semnificatie aparte in domeniul politic: virilitatea politica si potenta politica.

Deseori in limbajul obisnuit, cuvintele virilitate si potenta sunt folosite pentru a desemna acelasi lucru. La fel se intampla si atunci cand aceste cuvinte sunt folosite in limbajul politic. Virilitatea si potenta politica par a indica acelasi lucru: forta, capacitate de a se impune, actiune hotarata – atribute care, in general, vizeaza o atitudine masculina in abordarea problemelor. Sub aceasta semnificatie, asemanarea dintre cei doi termeni nu pare ilegitima. Exista insa diferite contexte in care cei doi termeni nu se pot substitui. In domeniul economic, de pilda, putem vorbi despre potenta financiara, dar pare nefiresc sa folosim expresia virilitate financiara.

Din perspectiva politica, distinctia dintre cei doi termeni este importanta sub doua aspecte. Pe de o parte, potenta nu e neaparat apanajul masculinitatii, cum este cazul virilitatii. Prin urmare, un personaj poate avea potenta politica, fara insa a dovedi neaparat barbatie in actiunea sa. Corolarul este ca un personaj caracterizat prin virilitate politica nu este neaparat si potent din punct de vedere politic.

A doua distinctie relevanta pentru tema de fata e faptul ca potenta politica presupune o posibilitate de dezvoltare, o capacitate care nu este mereu manifesta, dar care se concretizeaza in obtinerea -puterii supreme- (sensul latinesc al termenului). Este, prin urmare, o capacitate de a conduce, in sensul cel mai strict al termenului. Toate aceste intelesuri nu sunt cuprinse in conceptul de virilitate. Din perspectiva prognozei, potenta politica presupune existenta unei traiectorii virtuale, al carei capat este obtinerea puterii supreme, in timp ce virilitatea se refera la un mod de a actiona, la un comportament manifest, observabil. Daca la nivel teoretic cele doua distinctii nu presupun excluderea reciproca a celor doi termeni, vom observa ca, la nivelul perceptiei populare, distinctiile capata o forma mult mai exclusiva. Analizand comportamentul de vot al electoratului roman, se poate observa ca, in general, personajele care isi accentueaza latura virilitatii politice isi diminueaza simtitor sansele de a accede la functii superioare in stat, castigand in schimb o consolidare a pozitiilor pe care le ocupa la un moment dat.

Un exemplu relevant e cel al primarului Gheorghe Funar, care a adoptat un comportament extrem de transant, agresiv sau -barbatesc-, reusind astfel sa castige increderea clujenilor, obtinand victorii detasate in fata adversarilor sai locali. Insa acelasi personaj, care si-a pus in valoare aceleasi calitati, a inregistrat mereu scoruri extrem de scazute in campaniile prezidentiale, in care miza era, cum am spus mai sus, obtinerea autoritatii supreme. La fel este si cazul primarului Simirad, al carui partid a obtinut un procent modest in alegerile generale. Exemplele pot continua, dar important este modul de a judeca al electoratului. Psihologia maselor ne spune ca, la acest nivel, judecatile se compun dintr-o mare doza de afectivitate si din anumite rationamente logice extrem de rudimentare, fara nuantari si fara silogisme complexe. Or, la nivel afectiv, -asprimea-, -brutalitatea- sau -actiunea directa-, specifice virilitatii, devin contradictorii cu subtilitatea, migala si complexitatea procesului decizional caracteristice personajului potent din punct de vedere politic. In concluzie, la nivelul perceptiei publice, virilitatea si potenta politica sunt doi termeni care se exclud reciproc. Cel care va incerca sa-si impuna una dintre cele doua conotatii va renunta, implicit, la cealalta. Un argument edificator al acestei ipoteze este distinctia pe care o face electoratul intre nivelul de incredere fata de personalitatile politice si intentia de vot pentru Presedintie. Adrian Nastase si Traian Basescu sunt lideri in clasamentul increderii, in schimb ocupa locuri in afara podiumului la capitolul intentiei de vot pentru Presedintie.

Din acest exemplu se mai desprinde o concluzie: virilitatea politica nu este neaparat o caracteristica a alesilor locali, ci mai degraba un atribut asociat cu functiile executive. Se poate spune, intr-un anume sens, ca functia executiva impune politicianului sa aiba o atitudine virila. Femeile din actualul Guvern nu conduc ministere executive, lucru care probabil le-ar fi fost fatal, asa cum s-a intamplat cu Anca Boagiu. In schimb, se observa o pronuntata -colorare- a limbajului lui Adrian Nastase, comparativ cu perioada in care era presedintele Camerei Deputatilor, sau cand, in anii de opozitie, se aflase in postura de conducator al grupului PDSR din acelasi for legislativ.

Daca e relativ usor sa identificam care sunt personajele care au virilitate politica, nu la fel stau lucrurile in cazul celor care sunt potenti din punct de vedere politic. Aceasta tocmai pentru faptul ca potenta politica, dupa cum reiese chiar din semnificatia termenului, nu este o calitate mereu manifesta, ci o capacitate, o potentialitate, care poate subzista mult timp fara a se face simtita. In schimb, ad contrario, se poate spune cine nu are potenta politica. Utilitatea distinctiei celor doi termeni e relevanta, cu precadere in evaluarea sanselor pe care le au candidatii in diverse curse electorale. Imaginea lui Petre Roman in costum de baie, ca si sloganul sau -El poate!- erau vizibil contradictorii cu imaginea presedintelui care sustine interesul Romaniei in fata organismelor internationale.

Barbateste – despre primari

Notorietate. Iata un atribut dupa care tanjesc marea majoritate a actorilor politici, fie ei sefi de partide, ministri sau chiar simpli membri intr-un partid. Si de ce nu? Problema este ca in ultimii 11 ani de regim democratic am asistat la o adevarata suprapunere (si, de aici, la confuzie) intre termenii de actor politic si vedeta politica. Mai mult sau mai putin inteligenti sau inzestrati cu calitati native deosebite, actorii politici lupta pentru castigarea unui statut si a unui rol de exceptie in viata politica. Teoria democratiei sustine ca vor triumfa cei mai inteligenti, mai curajosi, mai indrazneti. Practica ne arata insa ca realitatea este in fapt o existenta construita, actorii politici proiectandu-si o imagine pe care o vor cultiva ulterior. Ei se specializeaza intr-un rol din repertoriul politic, subscriindu-se deliberat sau intamplator unui model: parintele, salvatorul, modestul, nemultumitul, liderul cu sarm. In jurul acestui rol se dezvolta intreaga lor activitate, din el decurgand si modelul actional corespunzator (autoritar, reformist, conservator etc.). Spre exemplu, liderul cu sarm urmareste mai curand sa seduca, cel autoritar sa impuna, iar cel critic sa convinga. Modelul actional triumfa pe scena politica atunci cand corespunde atat asteptarilor masei, cat si necesitatilor momentului in care se deruleaza. Competenta politica a actorului care isi asuma un astfel de model actional intrunind cele doua calitati (asentimentul populatiei si necesitatile momentului) este rezultanta intersectarii diferitelor componente individuale: temperament, caracter, interese, experienta anterioara.

-Virilul- politic este in mare masura un charismatic: iti place sau nu iti place, dar in nici un caz nu iti este indiferent. De cele mai multe ori inzestrat cu calitati de exceptie (sau, dupa caz, -inzestrat- cu o echipa de profesionisti care ii creeaza imaginea), influenta de care se bucura acest actor politic este legata mai curand de persoana lui decat de functie, pozitie sau de bunuri materiale.

Definit mereu in raport cu puterea institutionala, fie ca o detine, fie ca o influenteaza, -virilul- politic este caracterizat de nevoi personale foarte puternice: nevoia de putere, nevoia de credibilitate, nevoia de notorietate. Din aceste nevoi deriva si adevarata -industrie a persuasiunii- (de factura occidentala) care a patruns tot mai puternic si pe piata romaneasca – -candidatul nu mai este impus, ci vandut, iar alegatorul sedus-. Comunicarea implicita devine astfel mult mai importanta decat cea verbala; conteaza mai mult reactiile, limbajul -colorat- sau -justitiar- (pe placul electoratului), decat sensurile si continutul discursului si programul politic. Conteaza in primul rand forma si mai putin continutul.

Prezentarea catorva modele de -virilitate- politica, alese din randul primarilor, nu va face decat sa exemplifice modelul teoretizat la nivelul intregii vietii politice romanesti.

O radiografie a functiei de primar in societatea romaneasca scoate la iveala lucruri surprinzatoare. Supravietuirea in aceasta functie – pe care unii chiar au transformat-o in meserie, cazul primarului din Pascani, care este in functie de peste douazeci de ani – inseamna plierea pe evenimente, prognozarea lor. Realitate sau fictiune, totul este supus dezbaterilor, dar cert este ca aceasta functie este una care dezvolta exceptional de bine confruntarea pe taramul virilitatii politice. Permanentizarea legaturii cu functia de primar s-ar datora in multe cazuri transformarii acestei demnitati intr-o misiune -mesianica- pentru comunitate, o jertfire pe altarul celor care au nevoie de indrumare. Poate ne amintim de pozitia pe care a avut-o primarul Simirad in campania din 2000, unde acesta s-a folosit cu dibacie de faptul ca zilele electorale au cazut in plin post al Pastilor, el facand mereu referire la faptul ca nu isi va ataca verbal contracandidatii din motive crestinesti.

Pentru analiza noastra, ne-am oprit asupra unor cazuri emblematice pentru lumea alesilor locali: Constantin Simirad, Gheorghe Funar si, mai proaspatul in ale meseriei, Traian Basescu. Pozitionati in cele trei provincii istorice, cei trei sunt puternic ancorati in specificul local – un hatru ar spune: -cei trei crai de la rasarit-. Fiecare a inteles cum sa impleteasca aspiratiile personale cu jocul politic, pentru ca acesta este singurul mijloc de propulsare in cariera.

-Blandul moldovean- Constantin Simirad, actual lider al unui partid regional, Partidul Moldovenilor, s-a dovedit un politician versatil, cu o evolutie politica interesanta, fiind unul dintre liderii Partidului Aliantei Civice si ducand acest partid, in 1996, la o victorie impresionanta in Iasi, acest oras devenind unul dintre centrele importante ale partidului lui Manolescu. Nemultumit de apatia din PAC, Simirad a demisionat, refuzand mult timp orice inregimentare, mai apoi construindu-si un partid doar pentru -muschii lui-. Imaginea pe care a afisat-o permanent a fost aceea a unui lider autoritar, legitimat prin lege si care era acolo doar pentru a pune in aplicare legea, compromisul nefacand parte din bagajul sau.

-Aprigul- Gheorghe Funar este cel care a incarcat functia de primar cu valente ciudate, folosind-o ca pe o trambulina a viziunii personale asupra politicii, demonstrand veleitati nebanuite de lider, speculand abil atmosfera specifica Transilvaniei (partidul care l-a propulsat, PUNR, a avut in primii ani dupa revolutie o audienta ridicata in randul electoratului). Dupa obtinerea mandatului de primar, Funar s-a dorit a deveni liderul politic al primei scene, prin candidatura sa in alegerile prezidentiale. Esecul nu l-a oprit din drum, discursul sau nationalist crescand in intensitate, chiar cunoscand o aplicare practica: sunt celebre -bancile tricolore- din Cluj, statuia lui Avram Iancu sau panourile cu citate din Constitutie. Cert este ca nimeni nu se plictiseste, oamenii asteptand zi de zi noi intamplari cu primarul lor. Insa a aparut si un sentiment de saturatie a populatiei, care asteapta mai multe fapte concrete pentru oras, si acest lucru s-a vazut cel mai bine la localele din 2000, unde, dupa doua mandate, Funar l-a obtinut pe al treilea cu destule emotii.

Traian Basescu, -capitanul administratiei locale-, dupa cum circula o butada in unele medii, a facut o miscare inedita pe scena politica romaneasca – de la inalta functie de ministru si negociator cu organismele internationale la cea de primar. Orice pas pe care un om politic doreste sa-l faca trebuie asumat dupa confruntarea dura cu electoratul. In alegerile locale se voteaza omul si nu partidul, iar Traian Basescu trebuia sa arate lumii ca, dupa aceasta confruntare, nu mai era un membru de partid, ci un personaj politic si, in consecinta, putea sa pretinda scaunul eternului lider: Petre Roman. -Demolatorul de guverne-, dupa cum il numea Mircea Ciumara, avea o carte de vizita impresionanta, accentele sale de autoritarism demonstrau caracterul sau: energic, incapatanat si mai ales ambitios.

Principiile parcursului si discursului politic ale celor trei au fost foarte simple si facile. In primul rand, totul a pornit cu acel -captatio benevolentiae-, prin care discursul, in primele sale faze, a marcat incercarea de apropiere de masa electoratului, foarte mult contand si prezenta fizica bine gandita (cei trei nu au caracteristici de -Don Juani-, compensand acest neajuns printr-un limbaj explicit, direct, in tonalitati dure, prin gesturi ample de mare popularitate, facute in directia omului simplu, cautand sa se inconjoare cu tineri pentru a suplini acest handicap, consumandu-se actiuni ce faceau parte dintr-o regie abil pusa la punct). Imediat, a urmat permutarea atentiei spre programul politic, dezvoltarea lui facandu-se prin etape de imagini profesionist construite. Primarul devenea astfel purtatorul de mesaj al masei de oameni, discursul sau fiind incarcat cu accente populiste.

Dupa castigarea puterii, a urmat construirea planului de prezervare si perpetuare a ei. Tactica a pornit de la inceput prin desfasurarea pe mai multe planuri – in primul rand, cel de imagine, prin transmitatori informali, capabili sa penetreze multitudinea de grupuri din comunitatea locala (detinatorul puterii angrenandu-i in aceasta misiune prin facilitarea accesului la unele favoruri si prin iesiri publice, mai ales in mass-media). Un alt registru speculat abil a fost cel care magulea asteptarile electoratului pe toate planurile, strategia construita ingloband mecanismele mentalitatilor locale. Alegatorului i se oferea usurarea de tot ceea ce inseamna responsabilitate comunitara, aruncand pe umerii primarului rezolvarea lor, gandirea fiind construita binar: te-am votat, rezolva-mi problemele!…

Primarul devine, in aceste conditii, un adevarat -voda- local, avand in mana parghiile unor decizii capabile sa modifice viata comunitara si este temperat doar in putine cazuri de catre mini-parlamentul local: Consiliul (al carui rol devenea insignifiant sub autoritatea primarului), totul fiind o ingenioasa miscare de imagine.

Viitorul politic al celor care ocupa fotoliul de primar poate fi imaginat pe trei directii: prima si cea mai usoara este cea referitoare la retragerea dupa expirarea mandatului (fie prin renuntarea la o noua candidatura, fie prin infrangerea in cursa electorala), a doua este cea destinata mentinerii puterii locale, prin mecanismele consacrate de castigarea alegerilor si prin cantonarea in limitele -virilitatii- politice.

A treia directie ar putea fi un plan politic mai ambitios – de rasturnare a tiparului dambovitean care perpetueaza inca ideea ca functia de primar este sub ambitiile unor sefi de partide. Acum se considera tot mai mult ca scoala votului popular direct este certificatul care iti permite sa pretinzi accesul la demnitati de grad zero. Se recunoaste influenta scolii occidentale in acest domeniu – majoritatea presedintilor americani au fost fie primari, fie guvernatori, iar cazul cel mai relevant este cel al lui Jacques Chirac, fostul primar al Parisului, actualul presedinte al Frantei. Insa aceasta ultima directie nu poate fi urmata decat prin trasarea unei traiectorii virtuale, ce presupune depasirea stilului actional si adoptarea unuia mai subtil, bazat pe influenta si -potenta- politica.

Pana atunci, lumea alesilor locali este o lume a virilitatii si exemplul cel mai graitor este cel al situatiei femeii in structurile puterii locale. Atunci cand se intampla sa acceada in functia de primar, femeile -se straduiesc sa-si mascheze identitatea feminina si se aliniaza sistemului de valori virile, lucru care constituie un fapt in plus in sprijinul tezei ca liderul politic este o realitate construita, fabricata din necesitati obiective, dar care denatureaza individul- (R.G. Schwartzenberg).

Concluzii

Este din ce in ce mai evident ca strategiile practicate la nivel local nu mai sunt functionale la nivel general. Distinctia fundamentala este intre functia executiva si cea reprezentativa. Alesii locali sau -virilii-, cum au fost numiti aici, au o relatie directa, nemijlocita cu viata cetatenilor. Multe dintre deciziile primarilor au o aplicabilitate imediata, iar, uneori, ele devin palpabile chiar de a doua zi. La nivel local, verbul -a hotari- are o greutate mai mare in perceptia opiniei publice, intrucat efectul deciziilor este mult mai puternic resimtit de populatie. In mod similar, lupta in plan de imagine este mai taioasa sau mai -barbateasca-, iar discursul este cu atat mai eficient, cu cat pare mai hotarat, mai direct si mai apropiat de limbajul simplu, neoficial.

Spre deosebire de -virili-, politicienii puterii centrale sau -potentii- au o relatie mult mai mediata cu cetatenii, iar responsabilitatea deciziilor este dispersata pe lantul intermediarilor care se interpun intre ei si alegatorii lor. De aceea, o virtute esentiala a politicianului potent este capacitatea de a influenta relatiile de putere. De aceasta data, atributele esentiale sunt cele de subtilitate si diplomatie. In viziunea maselor, politicianul potent va fi acel personaj care are capacitatea de a ramane in picioare in hatisul politic. Altfel spus, personajele de aceasta categorie sunt percepute ca veritabile -centre de influenta-, de unde vine probabil si credibilitatea de care se bucura in alegerile centrale.

Aceasta abordare poate fi o explicatie pentru esecul tehnocratilor in alegerile generale. Chiar daca priceperea lor nu este pusa la indoiala, ei nu pot depasi imaginea de -contabil-, care tine o evidenta riguroasa in registrele economiei romanesti. De cele mai multe ori, tehnocratii au devenit cunoscuti, pentru ca au fost numiti in functii de catre -potenti- sau pentru ca au fost bruscati de catre -virili-.

Pe scala propusa aici, ei sunt un fel de -eunuci- sarguinciosi, intrucat nu intrunesc nici calitatile politicianului -viril-, nici ale celui -potent-. Au existat, in istorie, imperii infloritoare (cel egiptean, cel bizantin sau cel chinez) in care eunucii ocupau, la un moment dat, cvasitotalitatea functiilor din administratia centrala, dovedind pricepere si bucurandu-se de increderea suveranilor. Aceasta solutie pare a fi fost insa eficienta doar in societati bogate, ajunse la echilibru si stabilitate. Tehnocratul este, prin definitie, un om al tehnicii, al exactitatii. Actiunea lui nu face decat sa reia la nesfarsit, cu aceeasi precizie, un ciclu (economic). Acest model blocheaza insa ideea de evolutie caracteristica sistemelor sociale. Oamenii politici, -virili- sau -potenti-, ofera electoratului schimbarea, ca valoare in sine. De aceea, acestia au urmasi politici care, asemeni copiilor, seamana, dar se si deosebesc de parintii lor. In schimb, un tehnocrat este identitc cu cel de dinaintea lui si cu cel care il urmeaza.

De aceea, pastrandu-ne in limitele metaforei, am putea spune ca azi, in Romania, oamenii opteaza pentru acei lideri care ofera garantia ca vor avea urmasi politici, ca ofera un model, o traiectorie de urmat. Electoratul stie ca istoria nu se termina la finalul unui mandat.

La toate acestea se mai impune o ultima precizare. Ca orice model explicativ, cel prezentat aici nu va avea niciodata o corespondenta perfecta in realitate. Viata politica este intr-o continua evolutie in care observam deseori schimbari de directie sau de atitudine. De asemenea, se vor putea gasi mereu exceptii care nu pot fi cuprinse dupa criteriile prezentate aici.