Aurelia Ion, înmormântată în prezența a sute de oameni, între care și localnici din Apuseni

Studenta Aurelia Ion a fost înmormântată joi, la Cimitirul Ghencea Militar III, cu onoruri militare, în prezența a sute de oameni, între care rude, colegi, profesori ai Institutului de Medicină Militară și localnici care au participat la misiunea de salvare din Apuseni.
București, sectorul 6, joi dimineață. Mai sunt cel puțin două ore până la înmormântarea Aureliei Ion și, pe trotuarele înguste și pline de noroi din Prelungirea Ghencea, grupuri mici de oameni, cu buchete de flori, se îndreaptă spre stația autobuzului 185 care ajunge până aproape de poarta Cimitirului Ghencea Militar III.
Cei mai mulți nu au cunoscut-o pe Aurelia. Sunt oameni simpli, mișcați de tragedia în care și-a pierdut viața tânăra de 23 de ani, plecată din București spre Oradea într-o misiune medicală de salvare a unui semen.
La 12.00, clopotele încep să bată. Pentru apropiații celei dispărute, e sunetul celei mai triste despărțiri din câte au fost și vor fi.
Din capela cimitirului, se aude slujba oficiată de patru preoți militari. Alte sunete triste, aceeași durere.
Sicriul alb, cu capacul descoperit, este scos în curte, în fața capelei, purtat pe umeri de șase militari. Trupul neînsuflețit este în uniformă militară și acoperit cu flori roșii și albe.
Părinții, fratele și surorile studentei privesc în gol, cu ochii înecați în lacrimi.
Retrași, trei dintre localnicii care au descoperit primii epava avionului asistă, și ei, la slujbă, împietriți, cu capetele descoperite.
„S-a tot spus despre noi că suntem niște pădurari. Nu suntem pădurari, suntem niște simpli cetățeni români care au făcut ceea ce era firesc să facă“, spune Argentin Todea, unul dintre salvatorii prezenți la funeralii.
În dreptul sicriului, așezați în semicerc, sute de oameni se înalță, din când în când, pe vârfuri, sa vadă ce se întâmplă. Nu e banală curiozitate, ci dorința de a-și lua rămas bun, din priviri, de la cea care voia să-și dedice viața celor în suferință, dar…n-a mai avut timp…
12.30. După slujbă, una dintre fostele colege ale Aureliei Ion citește, la microfon, un necrolog, în fața asistenței printre care se numără și ministrul Apărării, Mircea Dușa, și directorul Institutului de Medicină Militară, Dragoș Cuzino. Cu glasul întrerupt de lacrimi, tânăra le spune tuturor că Aura și-ar fi dorit ca totul să fie cât mai discret, însă „este de datoria noastră s-o cinstim“. „Cine era Aura? Aura era vocea rațiunii. Era cuvântul care te alina, care te dojenea, dar totdeauna era inima care era alături de tine“, adaugă ea.
Fanfara începe să cânte marșul funebru, iar sicriul este ridicat pe umeri de cei șase militari și dus până la mormântul aflat în apropierea capelei.
Trei focuri de armă, trase de soldații Gărzii de Onoare, anunță că Aurelia a coborât în pământ pentru totdeauna și a urcat, totodată, la Cer.
În câteva minute, curtea cimitirului este aproape goală. Mormântul Aureliei Ion rămâne însă plin de sute de flori, coroane și candele. Una dintre coroane, trimisă de medicul Radu Zamfir, din partea echipei de transplant care a supraviețuit accidentului din Apuseni. Pentru studenta de 23 de ani, nu a mai fost însă timp. Timp să ajungă la Oradea, timp să fie găsită și salvată, timp să-și facă meseria de a-i salva ea pe alții, timp să se bucure de cei dragi. „În alte vremuri sau în altă țară, ar fi fost timp pentru toate astea“, remarcă un necunoscut venit la înmormântare.

Olga Dumitrescu