Pentru trei zile, satul s-a mutat la oras

Cine a avut curiozitatea să meargă în acest sfarşit de săptămană în parcul Cişmigiu, a avut ocazia să găsească personaje care nu se încadrau peisajului. Meşteri cioplitori în lemn, femei dibace la înşirat mărgele pe aţă sau la ţesutul covoarelor de lană, dansatori în straie populare au umplut aleile parcului, în cadrul Festivalul Naţional de Folclor.

Păşind pe sub poarta din lemn, cu încrustături făcute de maini îndemanatice, bucureşteanul aflat în căutare de răcoare la umbra copacilor din parcul Cişmigiu descoperea indicatoare care îl trimiteau spre zonele în care fie putea manca produse tradiţionale, fie să urmărească spectacole de muzică şi dans popular. Rapsozi cu alămuri, fluiere, ţambale umpleau aerul cu cantecele culese din satele romaneşti. Cu feţele îmbujorate de la căldura înabuşitoare, fetele se lăsau jucate în iile lor înflorate de flăcăii iuţi.

Răspandiţi pe aleile parcului, meşterii aşteptau muşterii cu tarabele pline. Covoare, ii, coverturi din lană ţesute manual, linguri şi fluiere din lemn cu încrustături dantelate, toate îţi luau ochii. Venită tocmai din Maramureş, Iulia Corău a învăţat să ţese covoare de la bunica ei, care a aşezat-o prima oară la un război de ţesut pe cand avea unsprezece ani. De atunci au trecut mulţi ani, însă ea continuă tradiţia transmisă din generaţie în generaţie.

Ţesutul covoarelor începe de la topirea zăpezii

Ca să facă un covor, aşa cum îl vedem noi, ţesătoarea din Maramureş munceşte aproape un an. Încă de cum dă primăvara, începe culesul florilor şi a ierburilor cu care se va colora lana. Luştele, o floare care seamănă cu ghiocelul, înfloreşte după topirea zăpezii şi se foloseşte pentru a obţine o nuanţă apropiată de cea a muştarului. Pentru o nuanţă mai închisă, se folosesc flori de sunătoare sau cruşin. Din urzică şi ştevie se obţine culoarea verde. Însă plantele nu au o putere de colorare foarte mare, aşa cum e cazul coloranţilor chimici, de aceea, pentru o culoare mai intensă sunt necesare mai multe plante. Pentru a-şi vopsi lana galben, Iulia Corău foloseşte şi sanziene, flori care au dat numele sărbătorii ţinute în fiecare an pe 24 iunie, ziua în care Biserica Ortodoxă prăznuieşte naşterea Sfantului Ioan Botezătorul.

Ritualuri străvechi devin amintire, Sărbătoarea de Sanziene e legată de cultul agrar şi al fecundităţii, o împletitură de elemente creştine, păgane şi vrăjitorie. Dincolo de semnificaţia creştină a zilei, Sanzienele sau Drăgaica, cum mai este cunoscută prin satele romaneşti, au fost prilej de sărbătoare mai ales pentru tinerele bune de măritat. Din flori de sanziene, ele împleteau cununi pe care le aruncau pe acoperişul casei şi, dacă rămaneau acolo peste noapte, însemna că îşi vor găsi alesul pană la trecerea anului. Fetele care vor să se mărite repede trebuie să se rostogolească goale în iarbă şi să se spele cu rouă, dimineaţa devreme. Femeile măritate, care vor să fie iubite tot anul de bărbat şi care vor să aibă copii sănătoşi şi frumoşi, trebuie să îndeplinească acelaşi ritual. Drăgaica este văzută ca protectoare a familiei şi a culturilor. În Moldova şi Oltenia, în special, dintr-un grup de cinci-şapte fete, îmbrăcate în alb, era aleasă una, Drăgaica, care era împodobită cu o cunună din spice de grau, iar faţa îi era acoperită cu un voal de care erau prinse flori de sanziene. Alaiul cutreiera satul şi ogoarele, oprindu-se la răscruci, unde fetele cantau şi dansau. Drăgaica purta şi o coasă în mană iar dacă se întalneau cu alte cete, mimau o luptă. Ţăranul care primise dansul pe ogorul sau în curtea lui le răsplatea pe Drăgaice cu daruri. În alte zone al ţării, fetele culeg flori de sanziene din care fac buchete sau cununi şi, însoţite de flăcăi şi lăutari, le aşază la uşile şi ferestrele caselor din sat, la porţi, chiar şi în grădini, pentru a alunga spiritele rele. Tot bătranii spun că Drăgaica e răzbunătoare şi-i pedepseşte pe cei care nu ţin sărbătoarea ei şi se apucă de treabă. Însă astăzi nu se mai adună nici fete pe uliţe, nici flăcăi. ,-Înainte, cei care plecau din sat se duceau la şcoli să se facă domni. Cei care rămaneau, învăţau să muncească de mici. Fetele cu războiul, băieţii cu cioplitul sau lutul. La sărbători era uliţa plină. Acum, cei care nu au plecat din sat la şcoli, sunt în Italia, în Spania. Satele au rămas goale, doar bătranii au mai rămas. Cine să mai ţină Drăgaica?- se întreabă cu tristeţe unul dintre cioplitorii în lemn, venit din satele Moldovei la targ.