Scorniceşti ar fi fost o comună ca oricare alta din judeţul Olt, dacă nu ar fi avut dubioasa „onoare” de a fi locul de naştere al „geniului Carpaţilor”. De fapt, până pe la jumătatea anilor ’70 chiar a fost o comună oarecare. Ulterior, pe fondul accentuării cultului personalităţii dictatorului, comuna a cunoscut un demers susţinut de dezvoltare şi sistematizare.
La ordinele lui Ceauşescu, teritoriul şi populaţia au fost mărite prin adăugarea unor noi sate în componenţa comunei. Au fost introduse facilităţi ce nu existau în majoritatea localităţilor rurale din România (încălzire centrală, gaze, canalizare). Au fost înfiinţate o serie de capacităţi industriale (o fabrică de piese auto, una de confecţii, altele de procesare a produselor agricole etc).
În anii ’80, după ce Ceauşescu lansează „noua revoluţie agrară” (în teorie un program de modernizare a agriculturii), au fost realizate investiţii masive în unităţile de producţie agrară de pe raza comunei. În fiecare an era lansată la nivel naţional o „chemare la întrecere socialistă în agricultură” şi, bineînţeles, aceasta era lansată de C.A.P. Scorniceşti. Evident, nivelurile de producţie preconizate, deşi în rapoartele oficiale erau depăşite, în realitate nu erau atinse niciodată (în unele cazuri nici în statele dezvoltate din Occident nu se obţineau astfel de recolte).
Mare parte a caselor ţărăneşti din vatra satului au fost rase cu buldozerul şi înlocuite cu blocuri de apartamente. De asemenea, au fost construite un spital, un teatru şi un stadion de fotbal modern (echipa locală, F.C. Olt, a fost ajutată de politrucii cu funcţii în domeniu să ajungă în Divizia A). În ciuda acestor eforturi financiare şi logistice depuse pentru dezvoltarea localităţii – trebuie spus că cele mai multe arătau bine pe hârtie, dar rezultatele erau departe de planuri – Scorniceşti a fost declarat oraş abia în mai 1989.
Oare statutul de vatră a „celui mai iubit fiu al poporului” a însemnat şi o conjunctură specială în ceea ce priveşte situaţia operativă pe linie de securitate? Nu, nu chiar. Scorniceşti nici nu s-a bucurat de o mai mare toleranţă din partea „organelor”, nici nu a suportat măsuri mai drastice, comparativ cu alte comunităţi.
Pentru simplificare, sunt discutate doar datele privind ultimul deceniu al perioadei comuniste (1980-1989). În acelaşi scop, am luat în calcul doar persoanele rezidente în comună şi care au fost urmărite local, ori care au fost recrutate pentru supravegherea informativă a unor persoane sau a unor obiective economice de pe raza comunei.
*Ca de fiecare dată, trebuie accentuat faptul că cifrele provenite din bazele de date ale fostei Securităţi sunt incomplete şi orientative, dar, chiar şi aşa, pot furniza o privire de ansamblu asupra fenomenului.
Colaboratori
86 de persoane au făcut parte din reţeaua de securitate în perioada cuprinsă între 1980-1989 (81 fiind bărbaţi). Dintre aceştia, 2 fuseseră recrutaţi înainte de 1980. 12 au fost abandonaţi înainte de 22 decembrie 1989 (6 din lipsă de posibilităţi informative, 2 din motive de sănătate, 1 şi-a schimbat domiciliul, iar pentru 2 nu sunt precizate motivele).
În funcţie de categorie, 47 erau informatori, 29 erau persoane de sprijin, 4 erau gazde case de întâlniri (locaţii conspirate – apartamente, birouri, etc – unde ofiţerii de securitate se întâlneau cu persoanele din reţea), 2 erau colaboratori, iar pentru 4 nu este menţionată categoria.
16 din ei au urmat doar şcoala elementară, 20 au avut şi o şcoală profesională; 33 au terminat studii medii, iar 15 erau absolvenţi de studii superioare (în două cazuri nu sunt precizate studiile).
În funcţie de ocupaţie, cei mai mulţi – 26 – lucrau în domeniul tehnico-industrial (5 mecanici, 4 muncitori, 2 strungari, 2 frezori, etc.); 7 erau ingineri sau subingineri de diferite specializări; 9 erau catalogaţi „agricultori”; 8 lucrau în învăţământ (3 profesori, 2 învăţători, 3 pedagogi); 5 erau funcţionari. Restul era împărţit între numeroase alte profesii: 3 preoţi, 2 contabili, 2 asistenţi medicali, 1 şofer, 1 vânzător etc.
Proporţional, cei mai mulţi dintre aceştia (23) au fost recrutaţi pe linie de contrainformaţii economice în industrie şi agricultură. Trebuie spus însă că persoanele din reţea nu erau folosite strict în domeniul în care fuseseră recrutate. Astfel, un informator recrutat pentru supravegherea unui aspect tehnologic din cadrul unei fabrici, era dirijat şi pentru monitorizarea colegilor semnalaţi cu „manifestări ostile”; 16 „lucrau” în cadrul problemei P.F.A.P.P. (Persoane Fără Antecedente Politice şi Penale); alţi 16 acopereau problema legionară; 5 fuseseră recrutaţi în problema învăţământ etc. Pare ciudat că, deşi dictatorul făcea vizite frecvente în Scorniceşti, doar 3 informatori au fost recrutaţi pe linie de securitate şi gardă şi doar 1 în problema „Persoane care pun în pericol securitatea statului prin intenţii de acte terorist-diversioniste”.
Urmăriţi
Conform bazelor de date întocmite de securişti, în perioada 1980-1989, se aflau sub urmărire 158 de persoane din comuna Scorniceşti. [Numărul este în mod cert mai mare, ţinând cont că, la jumătatea anilor ’80, Scorniceşti avea o populaţie ce trecea puţin de 12.000 de locuitori, însă pomenitele evidențe sunt incomplete şi au numeroase inadvertenţe].
151 dintre ei erau bărbaţi şi 7 erau femei (era şi aceasta o formă de misoginism comunist – femeile nu erau percepute la fel de periculoase ca bărbaţii). Cel puţin 88 de persoane fuseseră urmărite şi înainte de anii ’80, iar pentru cel puţin 73 urmărirea a fost încheiată înainte de 22 decembrie 1989; trebuie precizat totuşi că în 39 de cazuri urmărirea a luat sfârşit pur şi simplu prin decesul persoanei urmărite.
106 dintre urmăriţi aveau doar studii elementare, 10 terminaseră şcoala profesională, 30 urmaseră un liceu şi 12 aveau studii superioare.
Majoritatea celor urmăriţi (93) erau pensionari, persoane în vârstă, care făcuseră parte din partide istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) sau fuseseră membri ai mişcării legionare şi care au fost urmăriţi de securitate până la moarte (sau până la prăbuşirea comunismului, după caz). Alţi 19 erau muncitori industriali, 10 erau ingineri şi subingineri, 16 erau „agricultori”. Mai puţini erau preoţi (2), funcţionari (4), contabili (2), asistent medical (1), etc.
De departe cel mai important motiv pentru care fuseseră luaţi în supraveghere era „comentarea nefavorabilă a politicii interne şi externe a României” – 96 de cazuri. 7 audiau şi colportau ştirile posturilor de radio occidentale (îndeosebi „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”), 6 desfăşurau activitate duşmănoasă sub acoperire religioasă, 4 proferau injurii, denigrări şi calomnii privind orânduirea socialistă, 5 fuseseră semnalaţi că întreţineau legături neoficiale cu cetăţeni străini (căci, da, românii nu aveau voie să intre în vorbă cu un străin când aveau chef – totul se făcea doar pe cale oficială), 4 aveau intenţii de trecere frauduloasă a frontierei şi 2 ar fi avut „manifestări duşmănoase grave, care pot conduce la atentat”. Alte „abateri” erau: instigare publică (2), rude în străinătate (2), neglijenţe în serviciu de natură a produce perturbări ale activităţii economice (2), etc.
Poate că statutul special al Scorniceştiului i-a ajutat pe localnici să beneficieze de mici avantaje, faţă de restul românilor – mai puţine gropi în asfalt, mai puţine pene de curent, mai puţine întreruperi ale gazelor, căldurii şi apei calde, eventual mai puţine rafturi goale în magazine. Cu toate acestea, oamenii de acolo erau la fel de nemulţumiţi de viaţa sub regimul comunist. Ca urmare, poliţia politică a fost nevoită să acţioneze şi aici, ca peste tot în România.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
