Actorii romani ai lungului drum catre NATO se confeseaza

Intr-o editie recenta a -Dosarelor sonore- de la Radio Romania Actualitati, majoritatea factorilor importanti ai Romaniei in relatia de 12 ani cu Alianta Nord-Atlantica au incercat sa reconstituie, printr-o serie de marturii, cateva din momentele cele mai semnificative ale construirii acestui drum dintre Romania si NATO. Drumul parcurs din 1990 si pana astazi, desi a ajuns prin punctele de trecere necesare, nu a fost prea lin. Au fost momente de exuberanta, momente reusite, dar si momente de tensiune, framantari dureroase, mers pe lama de cutit. Ion Iliescu si Emil Constantinescu, trei fosti ministri de externe: Petre Roman, prim-ministru insa la data inceperii acestei relatii, Teodor Melescanu si Adrian Severin sunt poate cei mai in masura sa-si aminteasca despre diferitele raspantii ale acestui drum care se apropie de o statie importanta pentru Romania, summitul de la Praga.

Primul demers a inceput in 1990

Petre Roman: Imediat dupa ce am fost ales prim-ministru de primul parlament liber, adica dupa iunie 1990, am adresat secretarului general al NATO, Manfred Woerner, o scrisoare, ca prim-ministru, in care ii propuneam ca Romania sa-si asigure sa i se acorde o misiune diplomatica pe langa NATO, desi in acel moment Romania era inca membra a Tratatului de la Varsovia. Era vorba de convingeri intime profunde si anume ca Romania nu avea alta cale decat de a se reintegra in lumea libera. Or, demersul acesta era institutionalizarea acestei propensiuni, acestei inclinatii profunde, adanci, a natiunii romane si era un gest in acelasi timp concret si simbolic. El a fost foarte bine primit la vremea respectiva, a fost singurul document de acest fel trimis la NATO din fostele tari comuniste si, de altfel, in octombrie am vizitat oficial sediul central al NATO, m-am intalnit cu Manfred Woerner si apoi au inceput si contactele militare intre Armata romana si NATO.

Omul cheie Manfred Woerner

Teodor Melescanu: Manfred Woerner, un om cu o istorie extraordinara. A fost, in opinia mea, omul-cheie care a inteles, in perioada aceea extrem de tulbure care a urmat dupa destramarea Uniunii Sovietice, ca de fapt obiectivul fundamental al NATO trebuie schimbat, el trebuie sa se deschida spre aceasta lume, spre aceasta Europa Centrala si de Sud-Est, spre aceste tari care au facut parte intotdeauna din Europa si pe care numai ratiunile de ordin politic le-au impartit in doua zone – Europa de Est si Europa de Vest. Amintirea pe care o am despre primele intalniri cu Manfred Woerner, deschiderea de care el a dat dovada, faptul ca a fost intr-adevar un om care s-a implicat si personal, nu numai la nivel de organizatie, de principii, de negocieri, in stabilirea unui dialog cu Romania – si cu alte tari aflate in aceeasi situatie – este pentru mine una din amintirile pe care nu le voi uita niciodata.

Putina lume din afara specialistilor a inteles cat de important a fost acest vehicul – nu numai pentru Romania, ci pentru toate tarile candidate, dintre care unele chiar au realizat mai rapid decat noi obiectivul de integrare – ma refer la Cehia, la Polonia si la Ungaria, tari care au intrat in primul val, dar care la momentul lansarii de catre SUA a acestei idei a Parteneriatului pentru Pace au avut rezerve foarte serioase si au fost impotriva acestei institutii, acestui concept, pornind de la ideea ca obiectivul lor este sa devina imediat tari membre ale NATO, iar Parteneriatul pentru Pace era conceput ca un fel de anticamera in care lumea sa fie parcata, in locul admiterii in NATO. Nu ma sfiesc sa spun ca rolul jucat de Romania atunci a fost extrem de important, as spune chiar decisiv. Romania a fost tara care a spart acest blocaj si evident ca dupa ce noi am semnat Parteneriatul pentru Pace, el a fost semnat si de celelalte tari, care, practic, au fost puse intr-o situatie in care nu au avut alta iesire – si eu consider, cel putin judecand dupa elementele pe care le avem pana astazi, ca decizia a fost corecta, a fost o decizie care ne-a permis noua sa intram in relatia dintre noi si tarile NATO in tot felul de exercitii care de fapt au pregatit mecanismul militar, mecanismul politic din Romania la aceasta tranzitie spre statutul de membru NATO, dar ne-au permis sa deschidem un dialog si intre noi, intre fostele tari membre ale Tratatului de la Varsovia, acum candidate la admiterea in NATO, care de multe ori n-a fost simplu si poate nu s-ar fi realizat in aceleasi conditii cum s-a realizat in cadrul Parteneriatului pentru Pace. Si, in al treilea rand, au permis un lucru foarte important: deschiderea unui dialog cu Rusia. Nu se poate vorbi de securitate in Europa, cel putin in zona in care traim noi, fara a lua in aceasta ecuatie in calcul si Rusia, cu problemele ei, cu pericolele pe care le resimte la adresa propriei securitati si cu sprijinul pe care NATO, inclusiv prin extindere, inclusiv prin includerea unor tari cum este Romania, il poate acorda pentru ca aceasta securitate sa nu fie un joc, cum se spune in matematica, cu suma nula, in care unul trebuie sa castige si unul sa piarda.

Era necesara o -exuberanta- pentru NATO?

Emil Constantinescu: Poate ma intrebati acum de ce acea exuberanta care s-a produs pentru NATO. Ea a fost necesara. Ea a fost necesara in perioada de la inceputul anului *97 pana in momentul Madridului, pentru ca Romania trebuia sa traverseze in aceasta perioada o criza economico-financiara si a avut un sprijin discret in spate. Astazi cel putin, romanii trebuie sa afle ca au fost protejati, exact de tarile UE si NATO, pentru ca altfel s-ar fi prabusit din punct de vedere financiar. Trebuie sa stie acest lucru cel putin acum, cand ei au platit si miliardele de dolari gauri in Bancorex, si miliardele de dolari gauri in Banca Agricola, si deficitul, si lipsa de rezerve in Banca Nationala; si cu mintea de astazi ar trebui sa inteleaga altfel ce s-a petrecut atunci. Eu am sa-i ajut aducandu-le in memorie declaratia pe care a facut-o Clinton la Madrid, cu o zi inaintea inceperii sesiunii NATO. A spus atunci Clinton: -Romania doreste sa fie in NATO, dar este pe acest drum pentru mai putin de un an. Tarile care vor fi primite in NATO au fost deja prin suisurile si coborasurile economiei in sistemele lor politice, au avut alegeri si au avut toate tensiunile care inseamna miscarea de la comunism la libertate. Romanii au facut o treaba extraordinara in cateva luni-. Erau exact acele cateva luni in care s-au intamplat importante negocieri in spatele usilor inchise. Unele dintre ele se stiu, sprijinul decis al Frantei, sprijinul in special tacit si economic al Germaniei si sprijinul – care nu se stie – al SUA. Romanii nu au stiut, dar l-au intuit intr-un mod uluitor prin primirea pe care i-au facut-o lui Clinton dupa ce America se opusese jocului deschis, care s-a vazut, primirii Romaniei in NATO. Dar America a oferit ceva in schimb, ceva foarte important: a oferit parteneriatul strategic cu Romania, care de fapt, din acel moment, de la nivelul anului 1997, a asigurat siguranta nationala a Romaniei. Cei care stiu ce inseamna diplomatie stiu ca acest partenetriat strategic SUA il au cu Israelul, cu Turcia, deci il au cu tari in situatii dificile, si ca SUA sunt in masura singure sa asigure o astfel de aparare a securitatii nationale, pentru ca pe plan extern, cand s-a incheiat un astfel de parteneriat strategic cum a fost cel pe care – sunt cuvintele lui Clinton – l-a initiat impreuna cu mine la Bucuresti si apoi a functionat perfect, acest parteneriat strategic nu numai ca a asigurat siguranta nationala, dar in acelasi timp a permis reforma armatei, sprijin substantial logistic si ne-a permis linistea pentru a construi pana astazi. Este adevarat ca de multe ori, ca presedinte, trebuie sa joci cu riscuri. Am jucat la risc atunci, tocmai pentru a apara demnitatea Romaniei. Sunt detalii. De pilda, oamenii au uitat ca am fost invitat de catre presedintele Clinton inainte de NATO, printr-o scrisoare publica pe care mi-a adresat-o, sa discutam in salonul oval de la Casa Alba. Eu am refuzat, impotriva chiar a sfaturilor celor apropiati, am refuzat aceasta invitatie, i-am scris la randul meu o scrisoare, i-am spus ca nu pot sa am aceasta invitatie, pentru ca imi spusese in mod franc care va fi rezultatul de la Madrid si ar fi parut ca imi ofera o satisfactie personala; si atunci, i-am facut propunerea sa vina la Bucuresti. Nu era luata nici o hotarare, am discutat /…/ cu cei care faceau parte din grupul de decizie al presedintelui, aproape toti au fost impotriva acestei vizite si pana la urma s-a luat aceasta hotarare si care a fost intarita prin parteneriatul strategic.

Este adevarat ca am jucat foarte tare, sa spun, si mesajul esential al meu era ca la Washington nu putem avea o pozitie sub cea de la Madrid si, ca sa intelegeti mai bine, Romaniei i s-au construit in perioada mandatului meu toate elementele diplomatice care aratau ca ea este favorita principala. Sigur, cand am facut propunerea la Lisabona, pentru presedintia OSCE, sansele erau foarte putine, pentru ca propunerea pe care am facut-o in decembrie 1996, ca Romaniei sa i se acorde presedintia OSCE, cea mai importanta organizatie de securitate, avea sanse vagi de reusita, pentru ca trebuie sa se indeplineasca unanimitatea membrilor. Amintesc ca presedintia OSCE, dintre tarile foste comuniste, o avusesera pana atunci numai Polonia, Cehia si Ungaria, deci exact tarile selectionate. Si astfel ce am obtinut noi in 1999 ne-a plasat exact dupa Polonia, Cehia si Ungaria. In acelasi timp, Romaniei i s-a acordat la Washington – sigur, simbolic, nu vreau sa exagerez aici – presedintia conferintei care reunea tarile NATO cu toate tarile aflate in parteneriat NATO, care inainte ii apartinuse, la Madrid, Poloniei. Momentul Kosovo a insemnat o decizie si a insemnat o decizie care o data luata trebuia dusa pana la capat. Ea era o optiune si aceasta optiune nu putea sa vina decat in cadrul unui proiect strategic, gandit pentru multa vreme. Sigur ca exista situatii – si de aceea sunt alesi conducatori, care trebuie sa plateasca, pentru ca ei trebuie de multe ori sa hotarasca impotriva opiniei publice. Este un lucru stiut, opinia publica nu a acceptat hotararile pe care le-am luat atunci. SUA de putine ori au nevoie de un ajutor. Istoria lor a dovedit acest lucru. Forta lor este teribila si ceilalti au nevoie de SUA, insa sunt momente in care decidentii politici au nevoie de ajutorul unei tari mici, care altfel nu conteaza in calculele lor politice, si acest ajutor, daca este dat ferm si la momentul potrivit, nu este uitat niciodata. Este ceea ce s-a intamplat cu acea declaratie, care imi este imputata si astazi, in care am spus ca interventia – inainte de a se produce – este legitima si necesara. Se pregatise, ca orice actiune care se desfasoara in aceasta epoca a suprematiei informatiei, ea fusese pregatita si sub aspectul impactului media. Se stia ca impactul emotional va fi puternic si profund negativ si atunci presedintele SUA avea nevoie sa spuna ca un lider din zona a sprijinit aceasta actiune. De aceea, in carte povestesc cat m-am framantat ca sa gasesc aceste cuvinte, dar m-am hotarat ca daca tot o facem, daca o fac in numele poporului roman, atunci s-o fac in termeni categorici si sa fim primii care facem acest lucru.

Conflictul din Iugoslavia, un moment crucial

Ion Iliescu: Momentul care cred ca a cantarit substantial in acceptarea Romaniei ca partener a fost conflictul din Iugoslavia si prezenta Romaniei ca stat vecin, care n-a avut niciodata relatii conflictuale cu Iugoslavia, ca factor de stabilitate regionala, ca si prezenta, care a fost salutata si de parteneri, dar chiar si de beneficiari, deci in Bosnia, in Kosovo, in Macedonia, in Albania, acestea au demonstrat nu numai dorinta Romaniei de a deveni membru in interesul propriu, pentru asigurarea securitatii sale, dar ca Romania poate fi un membru util al NATO, ca un partener apreciat din acest punct de vedere. Asa cum si dupa 11 septembrie, in toate actiunile comune impotriva terorismului in alianta asta mondiala impotriva terorismului a fost apreciat modul in care Romania a reactionat si cum actioneaza, ca un component al acestei coalitii impotriva unui adversar comun – terorismul international. Eu am fost de mai multe ori la NATO si pana in 1996, si cand eram in opozitie chiar, am avut o vizita cu un grup de senatori reprezentand toate fortele politice din tara la conducerea NATO. Atunci ne-am intalnit cu conducerea politica si militara a NATO si a fost apreciat acest demers comun al tuturor fortelor politice din Romania.

Regrete americane pentru Madrid

Adrian Severin: Recent, fiind in SUA, am avut ocazia sa stau de vorba cu dna Madeleine Albright, care la Madrid era secretar de stat al SUA si careea i-am spus ca, iata, o munca in care am fost amandoi implicati se apropie de un anumit final, un final pana la urma fericit, intrucat Romania urmeaza sa devina membru al NATO, si dna Albright imi replica la aceasta remarca faptul ca intr-adevar, poate ca ar fi trebuit ca la Madrid Romania sa fie deja invitata. A fost un drum dificil si as spune, cu maxima luciditate de care sunt in stare, ramane un drum dificil. Romania este recunoscuta a fi membra a unei mari familii democrate. Nu este problema ca ar exista o amenintare bine definita impotriva securitatii noastre astazi si ca noi ne-am apara in fata acestei amenintari. Este vorba ca vom castiga siguranta recunoasterii ca membru al unei familii importante, al unei familii democrate.