Civilizația Maya: misteriosul popor al „Apocalipsei 21.12. 2012”

„Apocalipsa“, „Armaghedon“, „Sfârșitul lumii“, monstrul fără chip dar cu o mulțime de nume care ne bântuie istoria și, de o veșnicie, ne amenință cu unul și același spectru terifiant: distrugerea violentă a noastră și a întregii umanități. Abia scăpată cu bine din teroarea fatidicului an 2000, omenirea se lasă, din nou, dominată de un alt  episod de isterie colectivă, ale cărei gheare nevăzute s-au întins, deja, la scară planetară: „Apocalipsa 21.12. 2012“.
Această nouă amenințare planetară va lua chipul unui dezastru global, prevestit, după cum ne tot spun marii pontifi ai viitorului „ucigaș mondial“, de ziua în care se va termina calendarul Maya. Este o amenințare stranie, venită din negurile vremurilor, despre care lumea discută, din ce în ce mai aprins, începând de prin anul 2004. Motiv pentru care strania cultură Maya a pătruns, abrupt, în atenția tuturor. Un interes generalizat, pe care ni-l alimentăm prin lectura unor cărți senzaționaliste care i-au fost dedicate.
Ori prin vizionarea unor filme comerciale în care mayașii ne sunt prezentați doar ca un popor de luptători sângeroși, veșnic angrenați în războaie cumplite. Războaie care aveau un singur scop și o singură justificare: capturarea de prizonieri, cât mai mulți prizonieri care să fie, apoi, sacrificați pe altarele unor zei nemiloși veșnic însetați de sânge uman. Așa se face că, de o vreme încoace, toată lumea se pricepe și vorbește despre Maya. Dar, concret, luați la bani mărunți, puțini sunt cei care chiar au o imagine, fie ea și aproximativ corectă, despre acest popor nemaivăzut. Un popor exotic și straniu care, cu toate că a părăsit de mult timp scena istoriei, mai are încă puterea de a ne îngrozi cu unul dintre cele mai sofisticate produse ale minții sale: calendarul.

Crucea și sabia

?ê?£i totuși cine sunt acești mayași care, dispăruți de multe secole, ne terorizează, chiar și dincolo de moarte, cu amenințarea unei noi „Apocalipse“? Un popor exotic despre care, dacă n-ar fi existat cercetările arheologice din ultimul secol, n-am fi știut mare lucru. Iar ei ar fi trăit ascunși, în continuare, doar în legendele primilor albi care le-au călcat meleagurile.
Anno Domini 1517: dornică să exploreze „Lumea Nouă“, mica  flotă condusă de aventurierul Francisco Hernandez de Cordoba a acostat, în ziua de 3 martie, pe un țărm necunoscut, neprimitor și sterp. Călăuzită prin acele mări încă necunoscute de către Antonio de Alaminos, un marinar experimentat care navigase, cândva, sub comanda lui Cristofor Columb, flota lui Hernandez pornise din Cuba în căutarea unui uscat misterios, în care legendele spuneau că ar fi existat numeroase palate încărcate cu podoabe din aur. Parțial, acele legende au și fost confirmate: de departe, spaniolii au zărit, întradevăr, o serie întreagă de construcții cu forme ciudate, cum nu mai văzuseră niciodată. Dar, spre dezamăgirea lor, acele edificii stranii păreau vechi și părăsite de foarte multă vreme. De fapt erau doar niște ruine, ce-i drept, deosebit de impresionante. Dar nici urmă de comori sau de aurul mult visat. Tradiția spune că, la scurt timp după ce au debarcat, marinarii au întâlnit un băștinaș pe care l-au întrebat, în limba lor, bineînțeles, cum se numește acel ținut. Omul le-a răspuns „Yukatan“. Neînțelegând ce zice, spaniolii l-au întrebat cum îl cheamă. Dar, spre nedumerirea lor, răspunsul primit a fost tot „Yukatan“. În realitate, omul încerca să le spună că nu-i înțelege. Fiind primul cuvânt pe care l-au auzit acolo, spaniolii au botezat acel meleag, fără să știe de ce, Yukatan. Ceva mai târziu, geografii au constatat că noul teritoriu era, de fapt, o peninsulă. ?ê?£i pentru că nimic nu i-a împiedicat, i-au păstrat, și ei, numele, până în ziua de azi: PeninsulaYukatan. În anii care au urmat, spaniolii au aflat că mărețele ruine de acolo aparțin unui popor pe care ei l-au numit Maya. De fapt, acest nume este și prima enigmă legată de poporul care ne amenință cu „Apocalipsa 2012“. Maya este numele pe care spaniolii l-au dat porumbului, alimental de bază al tuturor băștinașilor din America Centrală. Dar nici până în ziua de azi nu am aflat care era numele autohton al acestui popor, nu am aflat  cum își ziceau, ei înșiși, „Mayașii“. În deceniile care au urmat, spaniolii au luat în stăpânire cea mai mare parte a teritoriilor „de peste mări“. Ulterior, tot ei au intrat într-un contat deosebit de dur cu urmașii acestei stranii civilizații care, deși aflată într-un declin accentuat mai păstrau încă în memorie amintirea unei glorii străvechi. ?ê?£i cu toate că dispuneau de arme de foc și armuri solide, cucerirea întregii peninsule Yucatan a fost dificilă și a durat aproape douăzeci de ani. Ani lungi în care semianalfabeții conquistadori spanioli au făcut și acolo ceea ce au făcut peste tot: au ucis, au jefuit și au distrus tot ce le-a ieșit în cale. Umblând cu crucea într-o mână și  cu sabia în cealaltă, afirmau că tot ceea ce doresc este să-i aducă pe băștinași pe calea dreaptă a credinței catolice. De fapt, singurul lucru care-i interesa cu adevărat, la fel ca pe toți ceilalți conquistadori, era aurul. Aur în numele căruia au comis cele mai cumplite atrocități și, până la urmă, au șters de pe fața pământului o serie de culturi care le erau net superioare. Așa au fost decimate splendida civilizați aztecă de pe teritoriul actual al Mexicului dar și imensul Imperiu Inca, din America de Sud.

Poporul „?ê?£arpelui cu pene“

În deceniile care au urmat, spaniolii au intrat într-un contact extrem de dur și violent cu urmașii decăzuți ai vechii civilizații Maya. Urmași care își mai aminteau vag istoria mitică a unor strămoși pe care aproape că nici ei nu-i mai înțelegeau. Dar cu toate astea, le venerau încă relicvele spectaculoase, deja cotropite de junglă. Junglă care ascundea în inima ei temple stranii, clădite abrupt în formă de piramidă trunchiată, palate cu zidurile acoperite de sculpturi și picturi zugrăvite în culori vii, statui nemaivăzute în care cuceritorii albi, fanatici ai credinței catolice, vedeau oștiri demonice de idoli păgâni, sisteme de irigații deosebit de complexe și drumuri care se sfârșeau, abrupt, tot în hățișurile junglei. ?ê?£i mai ales multe, foarte multe legende.  Peste tot unde au ajuns, „armadele“ sălbatice de conquistadori au fost însoțite de preoți fanatici care, atunci când nu mânuiau sabia, luau crucea în mână și, sub pretext că-i aduc pe băștinașii păgâni pe calea mântuirii, distrugeau fără noimă și la grămadă, orice urmă de civilizație. La fel s-a întâmplat și pe meleagurile popoarelor Maya. Cel care și-a făcut de cap acolo a fost călugărul franciscan Diego de Landa, cel care la un moment dat se lăuda că a distrus zilnic sute de „idoli“, că a dat dărâmat zeci de temple vechi, găsite în junglă, și mai ales că a ars sute, poate mii de „cărți“ scrise în limba „păgânilor eretici“. De fapt, a distrus arhive vechi de secole căci, mayașii au fost unul dintre puținele popoare precolumbiene care au cunoscut și folosit scrierea. Astfel se face că din miile, poate zecile de mii de manuscrise maya, au supraviețuit doar  trei, care au și ajuns până în zilele noastre. La bătrânețe, după ce vârsta și „activitatea“ de până atunci i-au adus rangul de episcop, Diego de Landa, pare a fi fost cuprins de remușcări. Poate pentru că, până la urmă, el o fi înțeles că, în tinerețea lui, a participat la distrugerea unei vechi și extrem de rafinate civilizații. Ori poate că, decimați deja, urmașii mayașilor nu mai reprezentau un pericol pentru albii invadatori. Dar, indiferent care a fost motivul, episcopul de Landa s-a apucat să consemneze în scris tot ceea ce a aflat în toți acei ani de jafuri, ascunse sub masca misionariatului. Vreme de câțiva ani, a discutat cu supreviețuitorii „holo­caustului“ Maya, la care el însuși participase în cel mai activ mod cu putință. Le-a ascultat poveștile, pe care și le-a notat apoi meticulos. În plus, a copiat, cât mai fidel cu putință, hieroglifele care făceau parte din  moștenirea culturală rămasă în urma unuia dintre cele mai uluitore popoare din America Centrală. La final, munca lui s-a concretizat în „Relacion de las cosas de Yucatan“, cartea cea mai importantă și mai complexă din acele vremuri, privitoare la istoria și civilizația mayașilor. Acolo, franciscanul de Landa spune, printre multe altele, că poporoarele  Maya îl venerau pe Kukulkan, un ciudat nume sacru care, tradus în limbile europene, înseamnă „?ê?£arpele cu pene“. În timp, această alăturare ciudată de cuvinte s-a lipit de mayași care, încă de atunci au fost numiți, adeseori „poporul ?ê?£arpelui cu pene“.

Milenii de istorie 

Slăbite de războaie interne, ruinate de calmități naturale periodice, decimate de foamete și de molimele aduse cu ei de conquistatori, ultimele urme ale gloriosului popor Maya au dispărut definitiv după ce spaniolii au cucerit Guatemala, în anul 1525 și Yucatan, în 1541. Retrase pe o mică insulă a unui lac din centrul Guatemalei, ultimele puncte de rezistență ale urmașilor Maya au rezistat cu disperare până în 1697, când Tayasal, ultima lor citadelă a fost  cucerită și distrusă de invadatorii albi, veniți de peste mări și țări. Apoi, timpul a curs inexorabil peste vechii Mayași pe care i-a trimis, încet, încet, în uitare. Păstrată în documentele din sec.XVI, amintirea lor s-a retras, discret, în arhive. Scrise cândva de mâna preoților Maya, cele trei „Codexuri“ scăpate ca prin minune de furia conquistadorilor au zăcut și ele prin cotloane ascunse, uitate de bibliotecarii ce n-au știut ce ar putea face cu ele. Apoi, cu timpul, în Guatemala și Yukatan, străvechile citadele Maya, templele și palatele lor au fost înghițite, pas cu pas, de junglă. Astfel, viața sălbatică a pus, din nou, stăpânire peste locurile care-i aparținuseră cu milenii în urmă, înainte de a-i fi fost smulse de popoarele „?ê?£arpelui cu pene“. Doar rareori, vreun aventurier scăpat cu viață din hățișurile junglei, mai apuca să povestească despre straniile ziduri, croite parcă de niște giganți, pe care le întâlniseră prin pădurile încă virgine.

Apocalipsa acum?
 
Există specialiști care cred că jumătate din acestă profeție s-a și împlinit, deja. Iar asta nu acum, ci cu foarte mut timp în urmă, acum 5200 de ani. Intrigat de precizia acestui prim reper cronologic, despre care legendele spun că ar coincide și cu sfârșitul lumii anterioare, geofizicianul Adam Maloof, de la Universitatea Princeton a început să caute mărturiile unor catastrofe din acea perioadă. Catastrofe care, extinse cel puțin la scara unui continent, ar fi provocat dispariția unor civilizații acum uitate. Vechile texte Maya ajunse pînă în zilele noastre spun căă meteorologică ce au provocat distrugerea unei alte omeniri, care a existat înaintea noastră. În vederea acestor studii Maloof a apelat la colaborarea lui Lonnie Thompson, specialist paleoclimatolog de la Universitatea din Ohio. În dorința de a elucida acest mister, ambii savanți s-au dus în Munții Anzi, în zona Quelccaya, unde există cel mai mare ghețar tropical. Afectat de încălzirea globală, acesta a început să se topească, scoțând astfel la iveală urme care datează din perioada formării sale. Acolo, savanții au descoperit că în urmăăă glaicarăă. Până atunci acolo existase o zonă mlăștinoasă, cu vegetație specifică climei calde. Brusc, locul a fost acoperit de zăpadă și ghețuri care n-au mai apucat să se topească și au format actualul ghețar Quelccaya. La baza acestuia savanții au descoperit plante intacte, conservate perfect în gheața care le-a cuprins cândva într-un timp foarte scurt. Datările cu radiocarbon au dezvăluit că vârsta lor este de circa 5200 de ani. Iar prezența lor acolo arată că în acea perioadă, teritoriul actual al statului Peru a fost lovit,catastrofal, de o răcire extrem de bruscă. De fapt, este foarte posibil ca atunci, în urmă cu 5200 de ani, toată planeta să fi fost afectată de o serie catastrofe, la a căror origine s-ar fi aflat niște anomalii climaterice, extrem de severe. Pe ce cale ar putea veni distrugerea lumii noastre pe care ne-o prevestește „Apocalipsa 21.12.2012“? Ei, aici părerile sunt împărțite. Mințile cele mai înfierbântate ne amenință cu revenirea planetei Nibiru care, în realtate ar fi imansa navă cosmică care-i poartă la bordul ei pe zeii Anunaky, cei care ne-ar fi creat pe noi prin inginerie genetică. Alte opinii, oarecum mai rezonabile spus că viitoarea „apocalipsă“ va fi provocată de niște cauze cosmice, pe care noi nu avem cum le preântâmpina. ?ê?£i anume că, la solstițiul de iarnă din 21 decembrie Pământul se va alinia cu Soarele care, exact în acel moment se va afla în mijlocul cercului ecuatorial al Căii Lactee alcătuind, astfel, ceea ce tot mayașii numeau „Copacul sfânt“. Dar oricum ar fi, vom trăi și vom vedea dacă Apocalipsa chiar va veni pe 21 decembrie 2012. Iar dacă solstițiul de iarnă al acestui an va trece la fel ca toate cele de până acum, nu trebuie să ne impacientăm.

Citiți articolul integral pe vortexonline nr 2

Vasile Surcel