Crima organizată pe vremea lui Nea Nicu: găinari și mafioți în „Epoca de aur”

Adunați mai ales prin birturile de mahala, unde berea ieftină pare a nu se găta în vecii vecilor, nostalgicii „Epocii de Aur“ încep, cam de pe la a treia halbă încolo, să-și dea cu părerea despre starea de azi a patriei. ?ê?£i să plângă de mila plăpândei țărișoare care a ajuns acum într-un hal fără de hal: „Domne, democrația asta a voastră de acum a reușit un singur lucru: a înmulțit hoții, bandiții și mafioții. Acum se fură cum nu s-a mai furat niciodată. Păi se pomenea așa ceva pe timpul lui Nea Nicu? Că, pe vremea comuniștilor nu mișca unul în front. Nu erau atâția hoți, nu existau atâția mafioți“. S-o credeți voi, domnilor nostalgici! Oricât de ciudat vi s-ar părea acum vouă, celor care dați semne clare că nu prea mai aveți ținere de minte, hoție a existat chiar și pe vremea „Epocii de Aur“. Mai mult decât atât, „mafioții“ din vremea lui Nea Nicu erau mult mai îndrăzneți decât cei din ziua de azi.
Și nu rare au fost cazurile în care infractorii din România socialistă au „lucrat“ coordonat, exact după regulile care definesc grupurile de „crimă orgnizată“.

Corupție „la secret“

Conform propagandei oficiale, care ne-a spălat creierii până acum două decenii, pe vremea Epocii de Aur nu exista corupție. Și cu atât mai puțin „crimă organizată“. Asta era însă doar frumoasa teorie. Practic, ele existau, cu siguranță. Atâta doar că erau considerate niște fenomene atât de grave încât, pur și simplu, nu puteau fi recunoscute și cu atât mai puțin acceptate oficial, în acele vremuri în care televiziunea, radioul și presa de partid ne repetau pe toate vocile că „Omul nou“ trăiește doar pentru făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Iar în rarele cazuri în care noi apucam să aflăm câte ceva, informațiile erau atent „ambalate“ astfel încât, de obicei, comiterea unor infracțiuni ni se explica propagandistic, prin nivelul scăzut al conștiinței comuniste al celor care încălcau legea. Dar asta nu însemna că marii șefi comuniști se îmbătau și ei cu apă rece și chiar credeau ceea ce ne livrau prin aparatul de propagandă. În nici un caz: autoritățile de la cel mai înalt nivel, inclusiv Ceaușescu, știau adevărul. Un adevăr care contura o realitate neștiută, o lume dură, populată cu grupuri de infractori, o caracatiță mafiotă, întinsă atât pe orizontală cât și pe verticală, până la nivelul unor „tovarăși cu importante funcții de conducere“. Noi de ce n-am avut habar despre toate astea? Simplu: pentru că nu trebuia să știm că, departe de a fi perfect, socialismul producea extrem de multe rebuturi. Acesta este motivul pentru care „fața întunecată“ a Epocii de Aur era descrisă doar în anumite  documente secrete, la care aveau acces doar tovarășii de la vârful ierarhiei de partid. Ținute departe de ochii poporului, documentele destinate marilor șefi ai PCR nu mai aveau tonul triumfalist al propagandei oficiale. Ba mai mult, în ele se cam recunoștea faptul că „în cea mai bună dintre lumi“ lucrurile nu mergeau chiar ca pe roate. Iar ca să fim sinceri, mergeau, de fapt, „ca dracu“.

Raport la secret: lipsuri și neajunsuri

Până în 1989, în primăvara fiecărui an, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției și Procuratura RSR intrau în febra raportărilor. Era perioada în care, după încheierea controalelor din teritoriu, șefii instituțiilor de forță ale statului își prezentau raportul în fața organelor superioare de partid. În final, Comitetul Central al PCR centraliza toate acele rezultate într-un document intern, clasificat în categoria „Secret“, act care nu ajungea însă niciodată la public. La fel a fost și în 1989, când „Secția pentru problemele militare și justiție“ din CC al PCR a întocmit  obișnuitul „Raport“. De fapt, titlul întreg al acestui document de uz intern, era „Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul II al anului 1988, în legătură cu activitatea orga­nelor Ministerului de Interne, Procuraturii și Justiției precum și a celorlalte organe de stat pentru apărarea avuției naționale, prevenirea și comba­terea oricăror forme de risipă, lipsă de grijă gospodărească, neglijență, abuz în serviciu, sustrageri de orice fel care aduc pagube proprietății de stat și cooperatiste“. Era un document sinteză care începea cu inevitabila tămâiere a Mărețului Cârmaci: „Pornind de la cerința exprimată constant de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, ale cărei coordonate fundamentale au fost reafirmate, în mod strălucit, în magistrala Expunere la Ședința comună a Plenarei CC al PCR din noiembrie 1988, organele MI, Procuraturii și Justiției au acționat cu fermitate pentru traducerea în viață a acestor orientări și indicații“. De fapt, atenția instituțiilor de forță era centrată pe „apărarea cu fermitate a valorilor societății noastre socialiste“. Domeniu în care „organele Ministerului de Interne, Procuraturii și Justiției au acționat ferm pentru traducerea în viață a acestor indicații, aplicarea hotărârilor de partid și a legilor țării, apărării proprietății socialiste, a întăririi spiritului de dreptate, și promovare a legalității socialiste“. Bineînțeles că toate acestea erau  doar „floricelele“ propagandistice specifice acelor vremuri. Iar realitatea, ambalată frumos în limbaj propagandistic, era departe de imaginea idilică a Epocii de Aur. Greu de admis, adevărul este că, și pe atunci se fura ca-n codru. Fapt recunoscut, indirect, și de „Raportul“ din 1989: „În condițiile dezvoltării fără precedent a țării noastre pe plan economico-social, a creșterii puternice a conștiinței socialiste a cetățenilor, a scăzut numărul faptelor penale  și al persoanelor care au săvârșit infracțiuni în dauna proprietății socialiste“. Poate că or fi scăzut, dar nu de tot: „În 1987 au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni în dauna avutului obștesc 39.134 de persoane, ceea ce reprezintă o scădere cu șapte la sută față de anul precedent“. Câte or fi fost în dauna avutului privat? Asta nu interesa pe nimeni, pentru că, în acea vreme, proprietatea privată dispăruse de mult.  Dar asta nu înseamnă că lucrurile erau Ok: „Analizând activitatea de apărare a proprietății socialiste, în spiritul exigențelor formulate de secretarul general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, raportăm că în acest domeniu, cu toate rezultatele pozitive, s-au manifestat și unele lipsuri și neajunsuri“. Adică, degeaba ne-a tras de urechi „Tovarășul“ că noi tot n-am fost în stare să ajungem la înălțimea amețitoare a vorbelor sale.

Mafioții „Epocii de aur“

Departe de a se cantona doar la un nivel strict teoretic, „Raportul“ CC al PCR din primăvara anului 1989, enumeră câteva dintre cele mai grave afaceri de corupție descoperite de autoritățile vremii. „Constantin Todoruță, gestionarul unui depozit de piei și lână din jud. Timiș, profitând de faptul că, nu mai fusese verificat la gestiune timp de mai mulți ani la rând, a delapidat o mare sumă de bani. În urma unor percheziții, la domiciliul lui s-au găsit 4,5 milioane de lei și peste un kilogram de bijuterii din aur, aparatură electronică, dar și 100 de piei și blănuri“. Fapta este ușor de înțeles pentru o perioadă în care expresia supremă a luxului proletar era haina de piele ori cojocul croit din blană de oaie. Iar pentru acele vremuri, cele 4,5 milioane de lei delapidați chiar că erau o sumă cu adevărat imensă. Pe atunci, cel puțin teoretic, pentru delapidări mai mari de un milion de lei, legile vremii prevedeau pedeapsa capitală. Pedeapsă care, în ultimii ani ai regimului comunist era comutată, de obicei, în ani grei de pușcărie. „Raportul“ din 1989 conține și un caz care demonstreză că, nici pe atunci nu trebuia să ai prea multă școală ca să devii hoț „de mare succes“: „La Călărași, însăși (N.red: să trăiască tovarășa gramatică socialistă!) Niculae Stratulat, paznic la o unitate industrială a sustras bunuri în valoare de 698.000 lei“. Așadar, un simplu portar a reușit să ciordească aproximativ echivalentul a zece „Dacii“ fără îmbunătățiri. Tot pe atunci, circula o vorbă de duh care spunea că: „S-a votat Decretul 402: fură șefii… hop și noi!“. De fapt, chiar așa și era, căci hoții nici n-ar fi avut cum să fure singuri, de capul lor. Bineînțeles că de foarte multe ori, ei furau cu „binecuvântarea“ unor mari șefi ori a unor șefuleți mai mărunți. Situație descrisă și de „Raportul“ de pe masa celor de la CC al PCR: „Prin coruperea unor cadre de conducere, un grup de infractori de la Cooperativa meșteșugărească «Unirea» din Tg. Neamț, a delapidat suma de 2,5 milioane de lei“. Bineânțeles că acesta n-a fost un caz singular. La celălalt capăt al țării, la Baia Mare, „Andraș Gherasim, șef de echipă la Intreprinderea de prestări servicii industriale, prin mituirea și complicitatea factorilor de răspundere, a cauzat o pagubă de șase milioane de lei“. Au existat însă și cazuri în care, prea puțin dispuși să mai împartă „prada“ cu cineva, șefii înșiși au fost cei care au băgat adânc mâna în avuția întregului popor. Fapt reflectat clar chiar și în documentul de la CC: „Au fost și situații în care inițiatorii și organizatorii unor fraude importante s-au dovedit a fi însăși (mde, exact așa suna limba română vorbită și scrisă de marii mahări de la partid) conducătorii anumitor unități economice, persoane chemate ele însele să apere cu toată fermitatea proprietatea socialistă“. Iar drept exemplu era oferit cazul unui tovarăș cu muncă de răspundere. „Directorul Fabricii de pro­duse lactate Fundeni, după ce a comis două fraude de două milioane de lei, a fost numit director al Fabricii de produse lactate Vitan, unde, în scurt timp, a comis încă o fraudă de un milion de lei“. Iar dacă directorul unei intreprinderi de prelucrere a laptelui ciordise, probabil cu acte în regulă, lapte, brânză ori cașcaval – care pe atunci deveniseră un soi de valută forte, care ajungea din ce în ce mai rar pe mesele românilor, nici pâinea nu era de lepădat: „La unitatea de panificație Jimbolia s-au sustras 481.925 kilograme de făină, în valoare de 2.175.000 lei“.
Acum foarte puțină lume își mai amintește că, prin 1987-88, locuitorii Capitalei au fost uimiți să afle că într-o vreme în care carnea devenise și ea o delicatesă, livrată pe bază de cartelă, undeva prin cartierul Drumul Taberei, la restaurantele Favorit și Orizont, fusese descoperită o întreagă rețea de angajați care ar fi sustras peste trei tone de carne și produse din carne. A fost un scandal imens, popularizat prin presa centrală de partid, inclusiv în Scânteia care a încercat să justifice lipsa cărnii de pe piață exact prin furturile aruncate în cârca gestionarilor de acolo. S-a făcut un mare tam-tam, a urmat un proces la finalul căruia s-au pronunțat și câteva condamnări cu pedeapsa capitală.  Capul acelei „rețele“ a fost considerat Gheorghe Vasile, un nume banal care acum nu mai spune mare lucru. Apoi, la scurt timp după prima sentință, pedeapsa cu moarte pronunțată pe numele acestuia a fost comutată în 13 ani de pușcărie. Ulterior, după 1990, omul a fost pus în libertate și, pentru câțiva ani buni a dispărut în străinătate. S-a întors abia după ce vechiul său dosar penal i-a fost închis prin S.U.P. (scoatere de sub urmărire penală). Apoi, în anii care au urmat, omul a revenit în afaceri dar și în lumea bună a Capitalei. Poate că unii bucureșteni își mai amintesc și acum de el: acel Gheorghe Vasile, condamnat la moarte de regimul Ceaușescu este unul și același cu cel alintat Gigi „Kent“, prosper afacerist post-decembrist dar și un cunoscut personaj al lumii mondene al anilor 90.
Una dintre cele mai grave, dar și neașteptate realități mascate discret în „Raportul“ CC al PCR este creionată în doar câteva fraze scrise în „limba de lemn“ specifică epocii: „Au fost comise numeroase fraude de grupuri de infractori care au acționat în perioade îndelungate de timp, profitând de deficiențele existente în unitățile socialiste, în legătură cu evidența, depozitarea și paza bunurilor, neasigurarea riguroasă a ordinii și disciplinei, atitudinea lipsită de răspundere a unor cadre. Un mare număr dintre aceste infracțiuni economice comise în mod organizat au fost favorizate prin coruperea unor persoane cu atribuții de control sau funcții de conducere, ori săvârșite cu complicitatea acestora“. Descrisă cu astfel de cuvinte meșteșugit propagandistice, această afirmație descrie fidel o situație de care noi, oamenii obișnuiți, habar n-am avut: fără să-i spună pe nume în mod explicit, aceasta este descrierea exactă a fenomenului de crimă organizată, exact așa cum este ea definită în toată lumea. Și mai demonstrează încă ceva: jaful național declanșat după 1990, nu a fost o invenție post-revoluționară, ci doar o continuare, mult mai bine organizată, a jafului generalizat de pe vremea „Epocii de Aur“.

Vasile Surcel