„Dați un leu pentru muzeu!”: Patrimoniul arheologic național pus în pericol de prostia și zgârcenia guvernanților

Adăpostit într-o clădire veche de peste o sută de ani, tezaurul arheologic național ar putea dispărea, pentru totdeauna, din cauza indolenției, prostiei și zgârceniei hapsâne a tuturor politicienilor care s-au succedat la putere în ultimul deceniu. Este vorba despre sute de mii de relicve străvechi, oglindă a multimilenarei noastre istorii care, adunate la un loc, alcătuiesc zestrea de suflet a Muzeului Național de Istorie a României.
    Privit superficial, de la o distanță oarecare, fostul „Palat al Poștelor” care, începând cu anul 1972, găzduiește cel mai important muzeu de istorie și arheologie din țara nostră pare, chiar și acum, un edificiu impunător, demn de comorile pe care le adăpostește. Dar, la o privire mai atentă, semnele decrepitudinii se văd, cu ochiul liber, atât în fisurile care șerpuiesc prin ziduri, ori în firele de iarbă care cresc nestingherite printre crăpăturile care-i macină scările monumentale. Specialiștii care-și trăiesc viața profesională între acele ziduri majestuoase știu, însă că aparenta soliditate a edificiului este doar o aparență. O iluzie care maschează un adevăr de-a dreptul dramatic: structura de rezistență și zidurile deja seculare, inima ascunsă a întregului edificiu sunt „bolnave” de bătrânețe, și pot ceda în orice clipă, după orice  cutremur cât de cât mai puternic. Este drept că, la un moment dat, au demarat niște lucrări de consolidare edificiului. Lucrări care, începute cândva, prin toamna anului 2002, nu s-au încheiat nici până în ziua de azi. Ba, mai mult decât atât, de aproape șapte ani, s-au oprit de tot și nimeni nu poate spune când vor fi reluate. ?ê?£i cu atât mai puțin când se vor finaliza.   

Comorile trecutului

Întins pe o suprafață de circa 30.000 de metri pătrați, Muzeului National de Istorie a României adăpostește circa 730.000 de vestigii arheologice, relicve care acoperă câteva zeci de mii de ani de istorie, din Paleolitic până în vermurile moderne. Acolo se află exemplare de ceramică Neolitică, inclusiv superbele vase pictate de vechii purtători ai Culturii Cucuteni. Aduse parcă de o ciudată „mașină a timpului”, care le-a adunat la un loc, acestora le țin tovărășie, celebrul „Gânditor de la Hamangia” și tăcuta lui „soție”, figurinele care au stat cândva pe altarele Culturii Gumelnița, înclusiv straniul vas ritual pe care specialiștii l-au botezat „Zeița de la Vidra”. Plus alte sute și mii de alte relicve ale trecutului nostru îndepărtat. Tot acolo, într-una dintre sălile de la parterul muzeului se află și copia fidelă a Columnei lui Traian. Iar în „Sala Tezaur”, se află cele câteva zeci de kilograme de metal prețios cizelate în câteva tezaure preistorice dar și în „Cloșca cu Puii de Aur” ori spectaculosul „Coif de la Coțofenești” a cărui copie fidelă a fost purtată de Amza Plea pe vremea în care a interpretat rolul lui Decebal în filmul „Dacii”. ?ê?£i tot acolo se află și mult discutatele brățări dacice „braconate” și apoi recuperate de autorități din străinătate. Ei bine, toate acestea ar putea să dispară, ori să fie distruse, iremediabil, în cazul unui cutremur care ar duce la prăbușirea vechiului edificiu care adăpostește acum, Muzeul Național de Istorie a României.
   De fapt, adevărul este că nici măcar nu este nevoie de un cutremur devastator: de peste 11 ani, majoritatea acestor relicve nu mai este accesibilă nici publicului larg și nici tuturor celor pasionați de studierea trecutului. Iar asta pentru că, încă din toamna anului 2002, cel mai important muzeu de istorie din Romania este închis, în cea mai mare parte a lui. Motiv pentru care, câteva sute de mii de exponate, cele mai multe cu valoare de patrimoniu, zac ferecate în lăzi de lemn, închise în depozite care le țin departe de ochii publicului. De fapt, ceea ce este cu adevărat grav, este că, deși vechi de peste un secol,  edificiul care adăpostește Muzeul Național de Istorie, nu a fost consolidat niciodată. Motiv pentrru care a fost inclus printre constructiile cu risc seismic ridicat.

11 ani apocaliptici

   Ernest Oberlander-Târnoveanu, Directorul Muzeului Național de Istorie a explicat pentru jurnaliștii de la Ziare.com modul în care s-a ajuns în această situație deosebit de gravă care, fără o intervenție rapidă a autorităților guvernamentale, se va încheia printr-un veritabil „genicid” cultural. Directorul Oberlander a relatat că, anul acesta, în luna septembrie, s-au împlinit exact 11 ani de când au început lucrările de consolidare și renovare a clădirii care adăpostește Muzeul Național. ?ê?£i se mai împlinesc și șapte ani de când ele au fost blocate. Astfel se face că, atât turiștii străini care, veniți în București, vor să afle câte ceva despre trecutul nostru, cât și românii care-și doresc să viziteze muzeul, sunt privați de o lecție foarte importantă de istorie. Sau după cum spune directorul: „O jumătate de generație a crescut și a ajuns la maturitate fără să poată să viziteze muzeul de istorie în plenitudinea lui.”
   Conform opiniei directorului Oberlander-Târnoveanu, „Problema Muzeului Național de Istorie din București este simplă, dar și complicată, în același timp. Simplă, pentru că situația cladirii de 30.000 de metri pătrați este clară: clădirea n-a fost consolidată absolut niciodată. Rezolvarea acestei probleme pare, de asemenea, simplă. Clădirea ar trebui renovată, timp în care, exponatele ar trebui duse într-un loc sigur. Totuși, oricâte soluții s-ar găsi, demersul este în zadar dacă nu există fonduri.” De fapt, la un moment dat, lucrările de restaurare ale fostului „Palat al Poștelor”, au și fost demarate. Dar, după cum spune acum directorul Oberlander: „A fost un proiect care a pornit cu stângul. În primul rând, s-a făcut un proiect care nu corespundea cu ceea ce ar fi însemnat un muzeu de istorie al secolului XXI. Practic, o ușoară aducere la zi din punct de vedere al tehnicii expoziționale. (…) Sigur că proiectul suferea și de o altă boală, aceea că a fost mult subestimat ca valoare, tocmai pentru a putea să fie mai ușor acceptat de Ministerul Culturii. S-a operat o serie întreagă de reduceri de costuri care nu puteau fi reduse în realitate și de aici s-a și întâmplat evenimentul al treilea, concret, întocmirea de acte adiționale. S-a zis că dacă facem un proiect care să reflecte realmente costurile nu o să-l accepte nimeni. ?ê?£i atunci s-a decis să se facă un proiect ușor ieftinit, exact în speranța că, ulterior se vor face acte adiționale.” În acea perioadă, pentru lucrările de restaurare a Muzeului Național s-a organizat o licitație care a fost câștigată de firma Romconstruct aparținând lui Vasile Turcu. După șapte ani, în care lucrările nu au avansat mai deloc, acel contract a fost reziliat. Încă din ianuarie 2008, Inspectoratul de Stat în Construcții a constatat că „Muzeul Național de Istorie a României, în special partea care găzduiește tezaurul istoric, are nevoie de lucrări cu caracter de maximă urgență, pentru că este extrem de vulnerabil în cazul unui cutremur major”. Iar această constatare este valabilă și în ziua de azi.

Cu viteza melcului
Directorul Ernest Oberlander-Târnoveanu afirmă, acum, că: „Felul în care s-a desfășurat realizarea proiectului de către firma Romconstruct ridică multe semne de întrebare. S-au apucat de mai multe fronturi și nu au terminat niciunul. Romconstruct au fost cei care au câștigat licitația cu o sumă care a fost cheltuită din septembrie până în decembrie. Așadar, banii pentru proiect au fost cheltuiți în nici trei luni de lucru efectiv. Clădirea trebuia consolidată. Nu au avut în vedere un aspect esențial: fundația. Aceasta a fost construită pe un loc ușor nepotrivit, ca să fiu delicat, la nivelul cunoștințelor și tehnologiilor de la sfârșitul secolului XIX”. Iar asta nu a fost tot. Vreme de peste șase ani, din cauza contractului cu Romconstruct, Muzeul Național de Istorie nu a putut face niciun demers în rezolvarea problemelor legate de clădire și de expoziție: „Din septembrie 2002 până pe 22 decembrie 2006 au fost încheiate 14 acte adiționale și costurile au crescut foarte mult. Acest lucru a determinat intervenția Guvernului în 2006. A fost un control al Corpului de control al Primului ministru care a constat că s-a încălcat legea. Legea nu permitea nici atunci și nici acum încheierea de atâtea acte adiționale care să ducă la depășirea, de multe ori, a sumei inițiale și de asemenea a timpului de execuție. Iar asta pentru că, și timpul de execuție trebuia să fie mult mai mic. El a fost depășit din 2006 și nici acum nu se vedea nici sfârșitul operațiunii nici prețul final. Romconstruct nu a vrut să rezilieze contractul. Abia în septembrie, anul trecut, am reușit să îl reziliem, după discuții foarte lungi. Romconstruct a avut pretenții financiare exorbitante, mergând până la suma de 24 de milioane de euro. Practic ne-a ținut agățați vreme de șase ani. Nimeni nu putea să deschidă o noua finanțare cât timp noi eram legați de un contencios cu fostul furnizor de lucrări.” Directorul Muzeului Național de Istorie a insistat asupra faptului că impozantul edificiu este în mare pericol de a se dărâma: „Numai norocul a făcut ca această clădire să supraviețuiască vreme de o sută de ani. Trebuiau făcute îmbunătățiri pentru că, de exemplu, zona a suferit și suferă de multe transformari generate de intervențiile umane. Canalizarea Dâmboviței, de exemplu, a făcut să crească nivelul apei freatice, ceea ce la rândul ei a determinat infiltrarea apei în subsol și degradarea structurii. Cărămida și mortarul ținute în umezeală vreme îndelungată cedează. Fundația a fost lăsata în afara proiectului, fapt care determinat o ieftinire a proiectului. În al doilea rând, n-au fost efectuate studiile cum ar fi trebuit ceea ce a dus la apariția a tot felul de surprize. În mod normal, dacă clădirea ar fi fost cercetată înainte de proiectare s-ar fi constatat ca planșeele sunt umplute cu un strat de gunoi de pe vechiul șantier din 1899-1900, gros de la 80 de centimetri până la un metru. Clădirea are 30.000 de metri pătrați suprafață construită, ceea ce a determinat încărcarea ei cu o suprasarcină imensă și, cinstit vorbind, numai un noroc a făcut ca această clădire a supraviețuit o sută de ani în condițiile în care ea a fost construită pe un loc nepotrivit, cu tehnici discutabile.” Conform directorului Oberlander, în cazul unui cutremur ceva mai puternic, construcția s-ar rupe în două. „Nu s-a terminat nimic. Aripa dintre strada Franceză și strada Poștei a fost consolidată făra fundație. Vechile planșee au fost înlocuite cu planșee mai subțiri din beton armat, mai elastice. Clădirea a devenit parțial rigidă în timp ce aripa dinspre Calea Victoriei și strada Stavropoleos nu a fost consolidata și deci avem de-a face cu două clădiri într-una: una rigidă și una elastică. Într-un anumit context zona rigidă s-ar comporta ca un berbec care ar împinge zona elastică. Fundația din zona elastică a fost cel mai prost realizată și a suferit și de la cutremurul din 1940. Această clădire, inaugurată la 1900, nu a fost niciodată subiectul unei reparații capitale”. Cam acestea ar fi, pe scurt, problemele cu care se confruntă locul în care sunt tezaurizate cele mai importante vestigii ale istoriei noastre. Vestigii care ar putea dispărea la orice zvârcolire mai importantă a Pământului. Așa că, domnilor politicieni, furați mai puțin, și „dați un leu pentru Muzeu”.  

Vasile Surcel