După 23 de ani. Mineriada din iunie 1990: Recviem pentru morții neștiuți

București, 15 iunie 1990: hoardele de mineri care au părăsit Bucureștiul ducând cu ei mulțumirile „tovărășești” ale lui Ion Iliescu, au lăsat în urma lor o Capitală vandalizată, cu oameni îngroziți,  marcați pe viață de violențele îndurate. De fapt, exact aceea era „liniștea” de mormânt pe care o tot cerea „Cucuveaua de la Cotroceni” și derbedeii adunați în jurul lui, în FSN-ul „emanat” din cele mai fetide cotloane ale României post-decembriste. Dar tot atunci, lanțul de diversiuni puse la cale de Iliescu și ai lui au umplut spitalele Capitalei cu zeci și sute de răniți, un „inventar” criminal care amintea, în mod tulburător, de morții și răniții Revoluției. Ulterior, autoritățile au anunțat că, între 13 și 15 iunie, au existat șase morți și 756 de răniți, dintre care 139 cu leziuni extrem de grave. Iar conform registrelor din camerele de gardă ale celor mai importante spitale din Capitală, în noaptea de 13/14 iunie au fost internați 44 de răniți, dintre care 18 cu diagnosticul „plagă împușcată”. Apoi, în zilele de 14 și 15 iunie, bâtele minerilor au trimis în spitale alți 92 de oameni răniți grav, dintre care 66 pacienți erau desfigurați de cumplite “traumatisme cranio-cerebrale” plus „plăgi contuze la nivelul feței și gâtului” și fracturi de tot felul. Aceasta a fost, însă, doar partea văzută a aisbergului: încă de atunci s-a spus că, alături de victimele înregistrate oficial, au existat alte câteva sute de răniți care nu s-au dus la spital de teamă să nu fie arestați direct de acolo, exact cum s-a întâmplat și la Revoluție.

Morții „oficiali”

În seara și noaptea de 13 iunie 1990 s-a tras ca la război, iar forțele de ordine au folosit în jur de trei mii de cartușe. Diversiunea autobuzelor incindiate chiar din ordinul polițiștilor care veniseră cu ele în centrul Capitalei, a continuat, după căderea întunericului, cu mincinoasa asediere și incendiere a sediului MI. Spunem mincinoasă pentru că imaginile filmate acolo arătă cum ardeau niște birouri de la etajele superioare ale clădirii, aflate la o înălțime la care nici măcar un atlet bine antrenat nu le-ar fi putut nimeri cu o sticlă incendiară. Ulterior, s-a aflat, dar niciodată nu s-a recunoscut oficial, că acele birouri ar fi fost incendiate chiar de angajații MI. ?ê?£i că, de fapt, acel incendiu provocat din interior, a fost doar un „paravan”, la adăpostul căruia cei interesați au furat o bună parte a dosarelor de tot felul aflate încă acolo. Atunci Ion Iliescu s-a smiorcăit povestind că „legionarii” iau cu asalt instituțiile statului. Așadar și sediul Ministerului de Interne. Motiv pentru care forțele de ordine au fost nevoite să deschidă focul. Ei bine, acolo în apropierea MI s-au întregistrat și primele patru dintre cele șase victime recunoscute oficial. Două dintre acestea, Valentin Mocanu și Mitriță Lepădat au murit împușcați în fața MI. Cu toate că despre ei s-a  spus că ar fi fost printre cei care au atacat sediul MI, motiv pentru care, normal, ar fi fost să fie cu fața la clădire, ambii au fost împușcați din spate. Tot din spate, dar în apropierea fostului magazin Romarta Copiilor, au fost împușcați Dragoș Drumea și Cătălin Iancu. Lor li s-au adăugat, ultimii doi decedați recunoscuți oficial: unul înjunghiat și unul răpus de un infarct.

Morții nimănui

Aceasta a fost, și a rămas până în ziua de azi, bilanțul oficial, al celi mai cumplite „Mineriade”. Dar, la scurt timp după acele evenimente dramatice, au apărut o serie de informații, ce-i drept, neoficiale, care conturau un  tablou mult mai tragic. Bazate pe mărturii de care nici măcar anchetatorii nu s-au sinchisit, aceste informații vorbeau despre decesul a circa 150 de oameni, victime ale evenimentelor din 13-15 iunie 1990, morți nerecunoscuți niciodată de autorități. După cum era moda pe atunci, autoritățile au scos din joben o „Comisie Parlamentară de Anchetă” înființată special pentru a elucida acele evenimente tragice. O comisie care, compusă mai ales din membri FSN, n-a avut nici interes și nici măcar chef să afle adevărul. Nici nu ar fi avut cum: doar nu erau să-l arate cu degetul și să-l urecheze pe Iliescu și pe acoliții lui în legătură cu modul în care s-a aplicat „Planul de acțiune pentru eliberarea Pieții Universității”.
    Singurii care au știut adevărul despre victimele din 13-15 iunie 1990, au fost medicii, atât cei din cele mai importante spitale bucureștene cât și cei de la Institutul de Medicină Legală. Dacă acea „Comisie Parlamentară” ori măcar procurorii ar fi fost, cu adevărat interesați să afle adevărul, trebuiau să-l caute prin arhivele Direcției Sanitare, în registrele serviciilor de gardă, la IML, la Primăria Capitalei în a cărei subordine se afla Direcția Cimitirelor ba, de ce nu, și la Crematoriul “Cenușa”. La un moment dat, Viorel Ene, președintele „Asociației Victimelor Mineriadelor”, ne-a declarat că, atunci, a discutat cu angajați de la IML, cu medici din camerele de gardă din spitalele bucureștene, ba chiar și cu angajați ai Crematoriului care i-au confirmat că în iunie 1990, au existat mult mai multe victime decât cele recunoscute oficial. Dar a fost  vorba de informații obținute în discuții particulare. “Eu nu aveam o calitate din care să le pot cere să pună pe hârtie ce-mi spuneau. Majoritatea acestor oameni mi-au zis că sunt dispuși să dea declarații, scrise și întregistrate oficial, însă doar în fața organelor de anchetă. Din păcate procurorii, chiar dacă i-am anunțat, nu s-au deranjat să audieze pe nici unul”.  Apoi, timpul a trecut, o parte dintre martori au dispărut biologic în timp ce altora, ieșiți la pensie, li s-a pierdut urma. Câțiva specialiști au avut, totuși, curajul să dea declarații publice. Membru fondator al Sindicatului Medicilor, dr. Dragoș Nicolescu, a declarat, la un moment dat: „Am mai mulți colegi care au fost atunci de gardă, și mă refer îndeosebi la doctorul Constantinescu, care a fost de gardă atât în 21-22 decembrie 1989, cât și în noaptea de 13-14 iunie. El a avut în acest fel posibilitatea să compare numărul și tipul de leziuni produse de gloanțe. În cursul nopții de 13/14 iunie, s-a tras o rafală de armă automată, care a durat cam 20 de secunde și care a făcut numeroși morți. Oficial se spune că au fost numai șase morți. Noi credem că numărul real al morților din cele trei zile se ridică la 50-60. Am vorbit cu o parte dintre medicii de gardă în spitale și toți ne-au oferit date care se coroborează cu datele noastre: o cifră de zece ori mai mare decât cea oficială. Este foarte posibil, de altfel, ca un mare număr de morți să fi fost trimiși direct la IML București sau chiar la Crematoriu. IML nu este în subordinea Ministerului Sănătății, ci a Ministerului Justiței. Iar pentru a-i cointeresa pe medici să accepte acele transferuri, li s-au dublat salariile în 24 de ore. Ministerului Sănătății nu a fost de acord cu acest transfer de <<pacienți>>, dar n-a avut încotro. De asemenea este cunoscut că în acea noapte s-au făcut numeroase incinerări. Am discutat cu oamenii de la Crematoriu. Ei nu au dat răspunsuri foarte clare. Le este teamă”. Iar aceasta nu este singura informație legată de acele drame. Apărută în anul 1998, sub semnătura lui Florin Mătrescu, cartea „Holocaustul Roșu” conține, printre altele și cutremurătoarea declarație a dr. Dan Greceanu, de la Spitalul Municipal: „Începând cu noaptea de 12/13 iunie 1990 când câteva zeci de manifestanți care-și petrecuseră noaptea în Piață au fost bătuți bestial de sutele de polițiști care i-au încercuit, și în ziua de 13 iunie, când au fost lupte de stradă, dar mai ales în zilele de 14 și 15 iunie, când minerii și polițiștii au bătut un mare număr de oameni, la Secția de Neurochirurgie a Spitalului nr. 9 au fost aduși sute de oameni cu <<traumatism cranio-cerebral provocat prin lovire cu corpuri dure>>. Peste 150 au fost internați, prezentând traumatisme grave, cu alterarea stării de conștiință. Dintre aceștia, circa 60 au decedat la un interval de timp mai scurt sau mai lung, unii după ce au fost operați. Majoritatea erau loviti în zona cefei dar și în alte zone ale corpului. Nimeni nu făcut ulterior o anchetă în privința acestor decese, tratate în spital ca morți naturale, dar Registrul de Intrare în care au fost înscrisă internarea celor decedați a dispărut!” Acestea sunt doar câteva mărturii dintre cele pe care anchetatorii nu le-au băgat niciodată în seamă. Iar acum, după ce au trecut deja 23 de ani, ele nici nu mai contează: justiția română a ignorat și făcut tot ceea ce i-a stat în putință ca să ascundă orice informații privitoare la acele evenimente cumplite.

„Străulești II”

Unde vor fi ajuns și unde or fi fost ascunși acei morți neștiuți și niciodată recunoscuți de Iliescu și de gașca lui? Pe la mijlocul verii anului 1990, au apărut niște informații conform cărora la cimitirul „Străulești II” la cîteva săptămâni după „Mineriada din 13-15 iunie” au apărut brusc, practic de la o zi la alta, câteva zeci de morminte noi. Morminte sărăcăcioase pe ale căror cruci ieftine exista una și aceeași inscripție: „Neidentificat, iunie 1990”. O mențiune ciudată, pornind de la care au început să circule, din ce în ce mai insistent, zvonul că acolo ar fi înmormântați, într-un secret absolut, o parte dintre morții neștiuți și nerecunoscuți oficial ai celei mai violente “Mineriade”. Motiv pentru care câțiva ziariști au demarat o anchetă jurnalistică privitoare la această stranie apariție funerară. Iar faptul că printre ei s-au aflat și câțiva tineri abia scăpați cu zile de sub bâtele hoardelor de „ortaci”, a fost un motiv în plus pentru ca ei să se implice într-un mod deosebit de eficient în elucidarea acelui  mister. Publicate, mai târziu, în „România Liberă”, într-un serial de zece episoade, rezultatele investigației lor n-au clarificat definitiv originea „Neidentificaților” din „Străulești II”. Dar au scos la iveală o serie de ciudățenii care păreau să confirme, măcar parțial, zvonurile privitoare la legătura acelor morminte cu dramele și crimele care au însângerat Bucureștiul, între 13 și 15 iunie. Ziariștii au aflat atunci că acele câteva zeci de morminte marcate „Neidentificat iunie 1990”, apăruseră la începutul lunii iulie 1990, la câteva săptămâni după ce „ortacii” devastaseră Capitala. Tot atunci s-a mai aflat că, de fapt, mormintele „Neidentificaților” erau niște gropi comune, săpate la repezeală, sub forma unor șanțuri. Morții fuseseră îngropați acolo, iar crucile au fost plasate deasupra fiecăruia dintre ei după astuparea șanțurilor, la o distanță corespunzătoare unor morminte obișnuite. Angajații cimitirului „Străulești II”, de la gropari la director, le-au dezvăluit ziariștilor niște amănunte extrem  de interesante. Petre Gheorghe, pe atunci director al cimitirului, a declarat că, în jurul datei de 22 iunie, șefii lui ierarhici i-au cerut să pregătească, în cel mai scurt timp, gropi pentru 45 de înhumări. Era vorba despre cadavre neidentificate care, aduse de la Institutul de Medicină Legală, urmau să fie incluse în categoria „Gratuități sociale”, adică morți înhumați pe banii Municipalității. Iar asta pentru că, atunci, „Străulești II” era singurul cimitir din Capitală autorizat să facă înhumări pe banii statului. Teoretic, în această categorie ar fi trebuit să fie incluși boschetarii morți adunați de pe străzi, precum și cadavrele unor oameni găsiți fără acte la ei și nerevendicați de nimeni. Dar și rămășițele pământești ale unor bolnavi uciși de SIDA. Aduse în miez de vară, cadavrele se aflau într-o stare avansată de descompunere, fapt care a stârnit nemulțumirea angajaților obligați să se ocupe de ele. Motiv pentru care unul dintre gropari și-a și vărsat, atunci, năduful în fața ziariștilor: „Da, erau dezbrăcați. Ăștia neidentificații vin într-un hal fără de hal iar șefii ne pun pe noi să-i manevrăm. Nu avem mănuși, nu avem haine de protecție. Ce suntem noi, animale?”. La rândul său, directorul Petre le-a declarat ziariștilor că ordinul primit pe 22 iunie trebuia executat rapid. Pentru că cimitirul avea doar șase angajați capabili de asemenea muncă, pe care n-ar fi reușit să o îndeplinească în timp optim, s-a apelat la un excavator care a săpat cinci șanțuri paralele, fiecare cu  o lungime de circa 30 de metri. Iar pe fiecare dintre acestea s-au putut amplasa câte 11 cruci. Teoretic, pentru cei 45 de „neidentificați” trebuiau săpate doar patru șanțuri. De ce s-au săpat cinci? „Din spirit gospodăresc” li s-a răspuns ziariștilor. Primul “transport” adus atunci la “Străulești II” a fost compus din 12 cadavre, dintre care nouă neidentificate. Privitor la modul în care a fost „mecanizată”, atunci, săparea șanțurilor, angajații le-au declarat ziariștilor că singura ocazie în care s-a mai procedat la fel a fost în anul 1977, după cutremurul din 4 martie.
Au trecut, deja, 23 de ani de la „13-15 iunie 1990”. Ani lungi în cursul cărora justiția n-a fost în stare să clintească nici măcar un fir de păr de pe țeasta din ce în ce mai golașă a lui Ion Ilici Iliescu. Astfel că, bătrâna cotoroanță bolșevică ne învață, chiar și acum, cum stă treaba cu capitalismul și cu democrația. Marii noștrii procurori, inclusiv Dan Voinea, ne-au promis că vor ancheta crimele comise la „Mineriada din 13-15 iunie 1990”. Au deschis dosare, au audiat martori și au adunat probe. Dar până la urmă le-au sucit, le-au învârtit și până la urmă le-au mermelit până când s-a ales praful de toate. Ion Iliescu a ajuns, deja, la vârsta la care ar trebui să se mai gândească și „la cele veșnice”. Dar, cu toate că are mâinile și sufletul pătate, nici prin cap nu-i trece să-și asume o cît de mică vinovăție pentru toate ticăloșiile pe care le-a comis, de la morții Revoluției până la cei ai „Mineriadei din 13-15 iunie 1990”. Crime pe care le va târî după el și pe lumea cealaltă, unde sângele nevinovat, vărsat fără rost din cauza lui, va depune mărturie înpotriva ticăloșiei în care și-a petrecut viața din această lumea.

Vasile Surcel