Strategii din jurul lui Adrian Nastase si-au propus si au reusit la congresul PSD sa surprinda atat opinia publica, cat mai ales pe Ion Iliescu fara sa produca nici o schimbare. Jocul tactic si strategiile alternative utilizate pentru a crea imaginea reformei pot fi retrospectiv analizate. Chiar daca si la al treilea episod reformator in noua luni nimic important nu s-a produs, bascularea prin vot a lui Ion Iliescu a ocultat toate problemele structurale ale PSD. Dupa ce in iulie Adrian Nastase desfiintase Delegatia Permanenta si preluase conducerea partidului pentru a imprima o nota reformista si a stopa declinul electoral de dupa alegerile locale, iar in septembrie, la Congresul extraordinar se mimase democratia de partid prin alegeri interne care ar fi transformat radical selectia candidatilor, in aprilie 2005 a venit randul mimarii sacrificiului suprem: executia politica a liderului fondator.
Victoria fara efort asupra lui Ion Iliescu a fost revansa asteptata la lungul sir al esecurilor din 2004. Dupa ce publicul fusese obisnuit cu ideea revenirii la conducerea PSD a Ion Iliescu, votul impotriva sa, bine secondat de comentariile presei, a creat efectul mediatic al marii surprize. Vechiul retrograd a fost inlocuit cu noul principe. Cum transferul simbolic de putere nu a avut loc lin, impresia de lovitura de partid cu deschidere progresista a dominat. Dar ultimatumul rapitorilor celor trei jurnalisti a diminuat efectul initial. Lunga campanie de presa a lui Mircea Geoana si-a dovedit finalitatea.
Legenda lui Ion Iliescu se spulberase deja. Un politician previzibil, ale carui muscari erau usor de anticipat, al carui profil psihologic este aproape un loc comun, a carui echipa era izolata si monitorizata, devenea o victima sigura. Inca din ultimele luni ale celui de al patrulea mandat al sau ca presedinte al Romaniei, Ion Iliescu fusese puternic atacat mediatic si marginalizat politic. Erorile din finalul presedintiei sale, mai ales gratierea lui Miron Cozma, ii fragilizasera ascendentul politic pe care cu greu si-l construise in perioada de inceput a ultimului mandat. Dar infrangerea lui Adrian Nastase in alegerile prezidentiale ii deschideau drumul spre presedintia salvatoare. Insa, precum Hanibal dupa Canae, Iliescu nu a stiut sa profite de slabiciunea adversarilor sai, ceea ce a permis rapida regrupare a acestora. Pozitia puternica pe care o ocupa in ianuarie s-a spulberat in aprilie. In februarie, la data la care congresul ar fi trebuit fi tinut, Ion Iliescu nu avea adversar, in aprilie nu mai avea aliati. Incercand mentinerea unitatii partidului, Iliescu a pierdut din vedere flancurile, si a subestimat capacitatea combinatorie a clanurilor din partid. Un joc al eminentelor gri s-a declansat, iar potentialul de control si negociere a fostului presedinte era limitat. Spre deosebire de 1997, grupurile in conflict nu mai apelau la arbitrajul sau. Implicat in conflictul intern, Iliescu devenea, fara sa isi dea seama, vulnerabil. In 1997 a abordat o strategie a recuceririi electoratului si partidului de jos in sus, de la simplii simpatizanti din mediul rural spre organizatiile judetene. Atunci a reusit sa contracareze birocratia de partid, in 2005 nu a mai urmat aceeasi tactica, si cabala clientelelor a putut reactiona.
Un alt partid decat cel parasit in 2000 il reprimea in randurile sale pe Ion Iliescu in ianuarie 2001. Reusind sa conduca partidul in Internationala socialista, Adrian Nastase si-a construit un ascendent international asupra lui Ion Iliescu. Debarcarea sa nu era simpla, nu atat din cauza sprijinului intern, cat mai ales international. Astfel, un argument important pentru uciderea rituala a tatalui a putut fi invocat, si astfel Ion Iliescu a devenit una din victimele integrarii europene.
Mai multe mituri au fost fabricate pentru nevoile momentului. Mai intai mitul presedintelui fondator, ce nu are nici o baza reala, caci FDSN nu l-a avut presedinte pe Ion Iliescu, ci pe Oliviu Gherman. Mai apoi mitul transfigurarii, ca si cand Oprisan sau Mazare, Rus sau Hrebenciuc, ar fi devenit ingeri la poarta Raiului pesedist. Nu in ultimul rand, mitul eroului salvator, Mircea Geoana, venit pentru a epura organizatia si a-i da elanul progresist ce ii lipsea. Dar pentru a fi fost un real exercitiu democratic, blocarea lui Ion Iliescu trebuia dezbatuta deschis in conferintele judetene ale partidului, nu discutata conspirativ in birouri sau pe coridoarele Salii Palatului. Proiectele au lipsit la congresul PSD, organizarea a fost, mai mult sau mai putin accidental, un dezastru.
Paradoxul congresului PSD rezulta din buna traditie dialectica: schimbare fara transformare. Rocada pozitiilor, prezenta acelorasi lideri in conducerea partidului (singurele noutati fiind Titus Corlatean ca vicepresedinte si Cristian Diaconescu – presedinte al Consiliului de Integritate) conserva structurile de putere. Lupta in PSD abia acum incepe.
Cristian Parvulescu
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
