Eternitatea lingușelii: mari condeieri, pupincuriști de cursă lungă

Limbajul civilizat al specialiștilor în istoria recentă vorbește despre „cultul personalității“. Un cult care pe care-l localizează, de obicei, în „Epoca de aur“, legat printr-un cordon ombilical de numele familiei Ceaușescu. Un soi aparte de devoțiune aproape mistică, exercitată pervers de intelectuali cu  limba și condeiul înmuiate în mierea vorbelor meșteșugite pe care le direcționează voluptos direct spre „Măreții condu­cători“. Unii le spun, cu un dispreț condescendent, „artiști de curte“. Limbajul frust al celor mai puțin „duși la biserică“ le spune pe nume, exact așa cum sunt ei cu adevărat: „pupincuriști“. Cuvânt de ocară pe care îl asociem, de obicei, cu numele lui Adrian Păunescu, a lui CV Tudor și a altor câțiva „kulturnici“ care, asemenea lor, și-au înghesuit vorbele dulci în poeme de preamărire a Ceaușeștilor. Dar, oricât ni s-ar părea de ciudat, „cultul personalității“ n-a fost inventat de regimul comunist. Iar asta pentru că intelectualii care i-au dat startul nu au fost tinerii scriitori ai anilor 70-80, ci „maeștrii“ consacrați, bătrânele codoașe intelectuale care și-au exersat catifelarea limbii încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ba chiar cu mult înainte, pe timpul lui Ion Antonescu și a regelui Carol al II-lea. Sunt mizerii pe care, acum, le trecem discret cu vederea pentru că acei care le-au „comis“, desigur deloc dezinteresat, sunt unii dintre marii noștri scriitori. Tot ei sunt „monștrii sacri“ ai culturii române, considerați niște figuri emblematice, cu care ICR-ul condus de Marga vrea să defileze prin lumea largă.

Limbile rămân aceleași

Abia instalat în fruntea primului guvern comunist, Petru Groza a fost uimit să se vadă înconjurat și adulat de condeieri obedienți care, cu puțini ani în urmă, cântaseră în struna regimului „burghezo-moșieresc“. Un apropiat al lui a relatat că, la un moment dat, cineva i-a explicat această realitate în modul cel mai crud cu putință: „La noi, numai curul se schimbă – limbile rămân aceleași!“. Acum, în vremea deșălatei noastre democrații, de prin arhive au început totuși să iasă la iveală mostre de pupincurism grosier. Omagii semnate, de-a lungul vremii, de marii noștri oameni de cultură ale căror opere și efigii le regăsim, chiar și acum, în manualele școlare de pe care învață copii noștri. Un prim exemplu ar fi Camil Petrescu, autorul subtilului roman „Patul lui Procust“ și a dramaticului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“. Dat tot el este cel care a „produs“ și un penibil text omagial adresat unui cap încoronat: „Rolul Suveranului în cultura românească este imens. Nu numai prin organicitatea spirituală a unui prinț născut în țară, căruia de mic copil oamenii și priveliștile locului, cu toate întâmplările, I-au fost singura realitate, dar prin însăși activitatea Sa, rod al unui temperament de o complexitate unică de creator de realități românești. Tehnica și zbuciumul creației sunt aceleași. Înțelegerea vine aici din simpatie în înțelesul etimologic al cuvântului. Suveranul simte, laolaltă cu toți tovarășii Săi într-ale trudnicului meșteșug de a făuri, e solidar cu tot destinul culturii românești, cu zilele ei scăzute ori cu cele pline. Nu e vorba numai de ceea ce plămădește din istoria românească, și nici nu vreau să mă gândesc acum la mărețele Sale Fundații Culturale, nici nu vreau să amintesc de monumentele mărețe și de modul în care a transformat Capitala, ci considerăm cu destulă sfială cele două masive volume „Discursurile Regelui Carol II“. Găsești în ele tot zbuciumul unei conștiințe îndârjite în urmărirea unui ideal și toată lupta cu expresia care caracterizează pe artistul creator“.  
O altă efigie monumentală a culturii noastre a găsit cuvinte chiar și mai meșteșugite. „Eu îmi amintesc o zi de demult,(….)  mă alăturase însuflețita credință într-un Principe tânăr, neînțeles pe atunci dar de pe atunci galvanizând entuziasmele noastre ale celor puțini. Pe nevestite, în zi de lucru, coborâse în mijlocul albinelor Sale lucrătoare, Principele moștenitor. Purta încă în obraz, conturând casca de automobil, dogoarea soarelui, a vitezei și a marilor spații. Magnetismul prezenței Sale, elastice, sportive și virile, s-a transmis instantaneu până la cel mai mărunt și anonim șlefuitor de slovă“. Dacă dăm la o parte invocarea rangului princiar, și dacă nu am ști că Nicolae Ceaușescu nu a fost chiar un fanatic al automobilismului, am putea crede că aceste cuvinte de slavă i-au fost adresate, direct „Mărețului Cârmaci“ de cine știe ce poet de curte al „Epocii de aur“. Un alt semn de îndoială asupra acestei identificări ar fi și invocarea unei „virilități“ de care „Nea Nicu“ nu a fost „acuzat“ niciodată. Tânărul Principe, care este „tămâiat“ cu asemenea vorbe alese era, nimeni altul decât Carol la II-lea. Iar „scribul“ care-l omagia, „albina sa lucrătoare“ era distinsul romancier Cezar Petrescu. De fapt, cultul personalității lui Carol al II-lea a atins niște cote la care Nicolae Ceaușescu nici măcar n-ar fi putut visa. Poate că acestă lingușeală prin care Cezar Petrescu și-a exersat dulceața limbii ar fost de înțeles dacă romancierul ar fi fost fascinat, cu adevărat, de „magnetismul prezenței Sale“. Ei bine, nu. După plecarea de pe tron a lui Carol al II-lea, venirea lui Antonescu la putere i-a provocat aceluiași Cezar Petrescu un alt fior metafizic, de fapt, un nou exercițiu de slugărnicie oportunistă. Primul semn al „reorientării“ a fost editorialul numit bombastic „Un neam, un om, o chemare“. Omul era Ion Antonescu, iar „chemarea“ era „Proclamația către țară“ semnată de generalul care, în anii următori avea să devină Mareșal. În editorial Cezar Petrescu scrisese, negru pe alb, că „țara aștepta un Cuvânt: porunca oricât de aspră, chemarea la oricât de dureroase jertfiri“. Iar ceva mai departe spunea: „Cuvântul pe care îl cerea țara întârziase. Omul lipsea. Pustiul moral ne cuprindea fără nădejde. Iar în acest gol, mai plină de cutremurare decât sfâșierea hotarelor, se vădea ca o automată consecință, tragica amenințare pentru ființa neamului și existența Statului“. La dracu! Omul care „lipsise“ dar și provocase „pustiul moral“ era chiar Carol al II-lea“ cel cu „magnetismul prezenței Sale“. Cezar Petrescu confirma astfel că, într-adevăr, dosurile se schimbă dar limbile rămân aceleași.
O altă „pasăre măiestră“ a pupincurismului, lansat unsuros, tot spre Carol al II-lea, a fost Liviu Rebreanu: „Apariția Regelui Carol al II-lea în Cultura românească inaugurează epoca de aur a acestei culturi.“ Mda, „epoca de aur“ a lui Carol al II-lea! Mare noroc a avut Rebreanu că a părăsit această lume în 1944, cu mult înainte „Epoca“ lui Ceaușescu.

Tudor Arghezi și „Făt frumos“

Autor al „Psalmilor“, Tudor Arghezi, cu chipul său de o subțirime aproape ascetică, a fost unul dintre cei care a ridicat pe cele mai înalte culmi arta omagiului oportunist. Sau ca să parafrazăm explicația dată cândva lui Petru Groza, a fost una dintre cele mai sârguincioase „limbi“ care s-au plimbat pe dosul mai marilor vremii, indiferent ce politică ar fi făcut ei. La aniversarea a zece ani de la urcarea lui Carol la II-lea pe tron, maestrul Arghezi lămurea cum stă treaba cu trecerea timpului: „Ca să-nțeleg mai bine cum de putură trece/Atât de iute anii aceștia, siguri zece, /Am întrebat condeiul și mi-a răspuns hârtia,/Că timpul se măsoară la Rege cu vecia“. Poeții de curte ai lui Ceaușescu l-au numit în fel și chip. Dar nici unuia nu i-a trecut prin minte să-l pună în vreo legătură cu Făt Frumos. Ei, niște slăbănogi, fără pic de har poetic. Har care nu i-a lipsit lui Tudor Arghezi care i-a închinat lui Carol al II-lea poemul numit chiar „Făt frumos“. „Unde-a plecat, călare Făt-Frumos,/De nu se mai zărește nicăirea,/Oricât și-ar pune soarele puterea,/Oricât s-ar pogorî luna de jos/Al lui ?ê?£tefan și Țepeș împreună,/Ridică și altare din stei pentru vrășmaș,/ Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.
Delicatul Ion Minulescu și-a dat, și el, tributul de laude deșănțate adresate aceluiași Carol al II-lea, pe care-l compară, nici mai mult, nici mai puțin, cu Isus Hristos, cel care l-a înviat pe Lazăr din morți: „Ești Domnul celor vecinic înfrățiți prin jurământ/Celor înfrățiți pe apă/Celor înfrățiți pe vânt/Celor înfrățiți prin versuri/Prin icoane/ ?ê?£i prin cânt – celor înviați ca Lazăr de domnescul Tău cuvânt“.

Sadoveanu, uriașul oportunismului

Cei deja menționați, și mulți alții ca ei sunt, însă, doar niște pitici pe lângă culmile de  oportunism pe care s-a cocoțat Mihail Sadoveanu. După cum era moda vremii, primul dos pe care buzele i s-au lipit ca niște ventuze a fost tot al lui Carol al II-lea: „Tot ce e durere, grijă și speranță în noi se află înmiit în ființa Sa. Destinul său a fost să ne cuprindă în întregime – trecut, prezent și viitor –, să valorifice și să apere o moștenire primejduită. Apariția sa, din cer, pe aripi repezi, întărește și întregește elementul mistic“ declara Sadoveanu prin 1938. Patetismul său n-a fost gratuit: regele l-a făcut senator în Parlament. Apoi, imediat după 1945, Sadoveanu s-a convertit, brusc,  la comunism. Iar pentru că oportunismul său genetic îi spusese din timp care este „Marele licurici“, și-a îndreptat tirul unsuros al buzelor exact acolo unde trebuia: spre Stalin. Conferința „Lumina vine de la Răsărit“ i-a oferit ocazia de a numi Constituția lui Stalin „Evanghelia lumii noi ce se pregătește și mai ales a lumii întârziate din care facem și noi parte“. Pupincurism grosier care i-a fost răsplătit și de astă dată, cu vârf și îndesat: comuniștii l-au ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, cea mai mare funcție pe care a avut-o un scriitor român în regimul comunist. Mai apoi l-au făcut “Erou al Muncii Socialiste“, după care i-au dat „Premiul Internațional pentru Pace“ precum și „Premiul Lenin“. De fapt Sadoveanu a fost cea mai simandicoasă mascotă din vitrina regimului comunist românesc. Cam acestea ar fi doar câteva dintre marile noastre spirite, al căror exemplu a modelat generații întregi de tineri care au învățat de la ei „arta“ oportunismului. Plină de ifose, ticăloșia lor s-a manifestat pe vremea când marile noastre caractere, artiști, oameni de știință sau clerici au ales calea martiriului care i-a dus direct în cumplitele pușcării comuniste. Din păcate pentru noi, acestora din urmă nu suntem în stare nici acum să le recuperăm memoria și să le acordăm măcar o parte din tot respectul cuvenit. Respect pe care-l oferim însă  lingușitorilor  de cursă lungă, pe care-i considerăm, chiar și acum „monștrii sacri ai culturii naționale“.

Vasile Surcel