Fițoșii din vremea ciumei

Puști teribiliști care umblă țanțoși la volanul unor mașini de lux, de unde se umflă în pene în fața unor fete. La fel de pline de ifose, acestea sunt „pițipoance“care de obicei, chiar sunt convinse că singurul rost al Soarelui este să se învârtă în jurul lor. Aceștia, și mulți alții ca ei, alcătuiesc o liotă de sclifosiți, ale căror mutre se zgâiesc la noi, zilnic, din paginile presei de scandal. O presă care, decăzută și ea în sistemul său de valori, ni-i prezintă ca pe niște mari personalități ale vremii. Acești puști, plus o liotă de bărbați maturi, unii deja „copți“, dacă nu chiar „răscopți“, pe care „tranziția“ i-a procopsit preschimbându-i în mari „afaceriști“, compun fauna ciudată, pe care, acum, o numim „fițoșii din buricul târgului“. La prima vedere, mașinile scumpe și hainele „de firmă“ ne-ar putea face să credem că „fițoșii“ sunt doar o creație neisprăvită a zilelor noastre. Fals: toate epocile istorice, inclusiv cele mai dramatice, și-au avut „fițoșii“ lor. Chiar și aici, în Bucureștiul nostru, ei par să fi existat de când lumea. Iar asemenea indivizi și-au făcut de cap, într-un fel sau altul, chiar și pe vremea „Ciumei lui Caragea“ și, mai ales, în anii de după cumplitul flagel. Dar, la fel cum s-a întâmplat și pe alte meleaguri, poveștilor lor, topite în negura vremii, se împletesc strâns cu însăși memoria locului. De fapt, oricât de mult i-am disprețui, „fițoșii“ sunt, până la urmă, sarea și piperul vremurilor. Căci, spre exemplu, ce altceva sunt eroii „Decameronului“ decât tot niște „fițoși“, ahtiați după petreceri și plăceri.

Eleganța Valahiei

Pe meleagurile noastre, în Evul mediu târziu, „fițoșii“ nu erau prea vizibili: veacuri la rând, ei au trăit doar la curțile domnești și în conacele fortificate ale marilor boieri. De unde au început să scoată capul în viața publică abia în secolele XVIII și XIX-lea. Era pe vremea domniilor fanariote, când la noi, „ora exactă“ era dată de „Sublima Poartă“ de la Stambul. La fel ca acum, și pe atunci, marile averi se dobândeau ușor, printr-o corupția aproape generalizată. ?ê?£i erau risipite, la fel de lejer, atât la masa de joc, cât și pe vestminte orbitor de luxoase. De la Stambul, venea puterea politică, poruncită prin firmanul de înscăunare ale domnilor. Iar în viața de zi cu zi, tot de acolo venea „ritualul“ chefurilor de pomină, cu mâncăruri grele, specific orientale, care îmbuibau trupul și dospeau mintea. ?ê?£i tot de la Stambul venea și moda. Pe atunci, se purtau purtau haine croite din pânzeturi fine, garnisite cu blănuri rare, la care se asortau bijuterii extrem de scumpe. Vestminte pe care „fițoșii“ acelor vremuri le etalau în orice ocazie. Ce-i drept, pe unii dintre acei „pițiponci“ și „pițipoance“ îi regăsim acum în cărțile de istorie. Astfel, postelnicul Callimachi, aflat la un moment dat la Petersburg, se lăuda că însuși țarul Alexandru I îi admira blănurile pe care le purta. La fel cum celebrul boier și cărturar Ienăchiță Văcărescu se mândrea că: „Într-această seară, prințipiul Kaunitz găsi pricină a-mi lăuda blănurile de samur cu care eram îmbrăcat (…) și mă descinse damele și de brâu ca să-mi vadă șalul“. Sună frumos, dar cu nimic deosebit față de „beizadelele“ zilelor noastre, care ies în cluburi doar ca să-și arate hainele „de firmă“. Un soi aparte de „fițos“ al acelor vremuri poate fi considerat și excentricul Nicolae-vodă Mavrogheni, „această poznă a firii“, cum îl numeau contemporanii lui. Un personaj ciudat care se plimba, iarna, într-o sanie la care erau înhămați cerbi cu coarnele aurite.
Dacă „fițoșii“ zilelor noastre își plimbă dosurile în mașini de lux, pe atunci, rolul „Merțanelor“ sau Maibach-ului era jucat, cu ifose la fel de costisitoare, de elegantele calești. Calești englezești sau vieneze lucrate în cele mai celebre ateliere ale vremii, împodobite cu blazoane cât mai ciudate și mai ales, cât mai aurite. Dar echilibrul firii era menținut, și pe atunci, de faptul că un astfel de atelaj sofisticat ajungea să coste cât o mare moșie.

Moda hainelor „nemțești“

Ceva mai târziu, moda turcească a început, încet, încet, să piardă teren în fața celei occidentale. Iar rigidul „Ighemonicon“ oriental a fost înlocuit de regulile unui comportament cu mult mai liber. Dar și mai libertin. Caftanele și anteriile din brocarturi grele, au fost înlocuite, pas cu pas, și uneori după veritabile „războaie“ ale generațiilor, de hainele „nemțești“. De fapt de moda vestică, mai lejeră și  croită după alte tipare ale eleganței. Mâncărurile turcești au fost înlocuite de cele „franțozești“. Iar lichio­urile dense și „Mastica de Kios“ au cedat în fața vinurilor europene dar și a zglobiei șampanii. ?ê?£i tot pe atunci, lălăita muzică turcită a lăsat în locul ei, dansurile sprințare, venite tot din vestul Europei.
Apoi, în primul deceniu al sec.XIX, peste Principate a năvălit, brusc, ciuma. „Ciuma lui Caragea“, cumplita molimă care, doar în Muntenia, a ucis, peste 90.000 de oameni. Îngroziți de „moartea neagră“ care lovea fără să țină cont de poziția socială, „fițoșii“ acelor vremuri cumplite s-au ascuns, din nou, în izolarea conacelor. Chefurile au continuat acolo, cu moartea în suflet, pentru că nimeni nu știa dacă ziua de azi nu este, cumva, ultima. Aproape pustiu, Bucureștiul a devenit scena unor întâmplări cumplite, desprinse parcă dintr-un coșmar. Într-una dintre scrisorile adresate lui Vasile Alecsandri, Ion Ghica povestește despre acele vremuri de groază: „Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțemânt de iubire și de devotament. Muma își părăsea copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei intrau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, șaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se opune. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari“. Atunci, în București a fost iadul pe Pământ. Spune Ghica mai departe: „În urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale, petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tânăr care apăra cinstea soției sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunții, și în urma revoltei ciumaților, cari au sărit cu parul și au omorât zece ciocli, autoritatea a organizat un fel de serviciu sanitar. Ea înființase câțiva vătășei însărcinați a întovărăși pe ciocli din casă în casă, și aceștia strigau de la poartă: »Sănătoși copii?». Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea:»Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde.»“. Atunci, multe averi s-au clădit, macabru, pe moartea ciumaților. Sau după cum spune Ion Ghica: „Jafurile și tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuși la serviciul ciumaților, au fost nemaipomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea, din sculele și banii bieților bolnavi“. După un an, prin decembrie, molima s-a oprit brusc, așa cum pornise. Câțiva ani mai târziu, în 1818, domnița Ralu, fiica lui Caragea Vodă a deschis la București teatrul „Cișmeaua roșie“. Era o noutate absolută iar fiecare spectacol dădea ocazia „filfizonilor“ prilejul de a-și etala vestmintele de lux. Încet, încet, „fițoșii“ vremii și-au reluat vechile năravuri. Tot Ghica povestește că unul dintre ei a fost chiar fiul cel mare al lui Caragea: „Beizadea Costachi, tânăr frumos, nu avea altă ocupație decât a căta să scoată din fire pe cucoanele cele tinere și plăcute. El se înhăitase cu câțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea“. Iar ceva mai târziu, „Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea și al Raliței Moruzoaiei, frații Bărcănești, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu și câțiva alții, cari se țineau de ștrengării și ajunseseră spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cișmegiu cu lăutari pe iarbă verde și, cum răsărea luna, plecau cu ghitare și cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor și a nevestelor frumoase. Până-n ziuă vuiau mahalalele de cântece, de gâlcevi, de bătăi și de lătrări de câni. Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă“. Vremuri de lux decadent care aveau să apună în scurt timp. Sau după cum spunea tot Ghica: „Stranie epocă! Numai venirea muscalilor la 1828 a pus capăt acestei vieți zvăpăiate a tinerilor cuconași, luându-i comisari (mehmendari) pe lângă generalii ruși, pentru înlesnirea aprovizionării oștirilor cu proviant și cu cară. La 1831 cei mai mulți au încins sabia, scriindu-se în miliția națională“. Era adevăratul sfârșit al epocii fanariote. O epocă deja putredă, care lăsa în loc adevărata modernitzare. Totuși, „fițoșii“ au supraviețuit. Atâta doar că, de pe la mijlocul sec. XIX, fostele „beizadele“ au început să-și spună „dandy“, ceea ce noi numim, cu un termen ușor pretențios, „playboy“. Unii dintre acei „fițoși“ aparțin istoriei. Alții sunt niște anonimi, amintiți doar în câteva povestioare anecdotice. Azi, doar istoricii mai știu câte ceva despre Ionel Isvoranu, un tânăr ofițer care, atunci când se plimba cu amicii pe Calea Victoriei dădea un mic bacșiș vânzătorilor de ziare pe care-i punea apoi să ridice fustele doamnelor care se plimbau prin zonă. La fel de uitat este acum și Scarlat Bărcănerscu, cel despre care istoricul Adrian Majuru spune că: „făcea parte din generația imediat următoare regimului fanariot și cultiva „arta“ de a fi golan și de a cheltui banii părinților încă din timpul liceului. Învăța pe-atunci la Sfântul Sava și obișnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc, iar asta se întâmplă des, să se dueleze pentru ea“.
Poate că acum este greu de crezut că marele politician și om de cultură Mihail Kogălniceanu, cu figura lui durdulie și bonomă pe care ne-o arată cărțile de istorie, a fost și el un „dandy“, un alt fel de „fițos“ al vremii lui. Iar dacă „ziarele colorate“ ar fi existat și pe vremea sa, viața lui privată ar fi făcut deliciul a ceea ce numim acum „tabloide“. Istoricul Dan Falcan spune că, dacă ar fi să ne luăm după „contabilitatea“ propriei vieți erotice, pe care o ținea la zi într-un jurnal intim, Kogălniceanu ar fi „cucerit“ aproape o mie de femei. Sau după cum relatează istoricul: „Mihail Kogăl­niceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar și cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei“. Aceștia din urmă chiar au fost niște personalități ale istoriei. Ceea ce, oricâtă bunăvoință am avea, nu am putea spune despre vreunul dintre „fițoșii“ de azi, care-și tocesc turul nădragilor prin localurile de lux, unde toacă averea agonisită de „babacii“ lor în vremea deșălatului nostru capitalism.

Vasile Surcel