Holocaustul uitat: genocidul culturii sugrumate în pușcăriile comuniste (II)

„Într-o țară în care justiție nu era, măcar memoria exista“. Venite parcă din paginile colbuite ale unui vechi letopiseț, aceste vorbe pline de tâlc, care poartă în ele adevărul unei perioade cumplite, au „prefațat“, în anii 90, cele 120 de episoade ale documentarului de televiziune „Memorialului durerii“, prima „fereastră“ deschisă către infernul cumplitelor pușcării comuniste. ?ê?£i într-adevăr, memoria a existat. ?ê?£i mai există chiar și acum, în ciuda faptului că, implicată în politică dar și în lupta pentru „ciololanul“ de la TVR, Lucia Hossu Longin a ajuns să-l confunde pe Iuliu Maniu cu infractorul de drept comun Adrain Năstase și să-l urce, pe acesta din urmă, pe soclul de onoare rezervat adevăraților eroi care au trecut prin infernul pușcăriilor politice comuniste. Motiv pentru noi, cei de acum, avem obligația de suflet de a nu da pradă uitării cumplitele orori care au strivit sufletul românesc sub tălpoaiele ciubotelor bolșevice.

Sufletul „Gândirii“

„Scriitor prolific și foarte stăpîn pe mijloacele sale, profesor universitar la Chișinău (1926-1931) și București (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) și al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu și Antonescu (1940 și 1941), laureat al Premiului Național de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940) și membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învățămîntului teologic românesc și mentor al “ortodoxismului“ cultural, teoretician al “statului etnocratic“, dar și al “patriei ecumenice“ ortodoxe, probabil cel mai ambițios plan modern de reorganizare supranațională a lumii răsăritene, despre care conferențiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roșu“. Cel pe care Răzvan Codrescu îl descrie cu atâta patos și admirație a fost Nichifor Crainic, poet ortodoxist pe care și Tudor Vianu îl definea drept un „polemist ideologic“. El a  fost mentorul spiritual al revistei literare „Gândirea“ și al curentului cultural  „gândirist“, care a marcat sfârșitul perioadei nostre interbelice. A fost un om de cultură spiritualizat cu o gândire deosebit de complexă care, la fel cum au făcut mulți dintre contemporanii lui, s-a implicat și în politica vremii sale. Fapt care avea să-i marcheze dramatic tot restul vieții. În 1945 Nichifor Crainic a fost judecat în contimacie și condamnat la închisoare pe viață. Inițial, sentința n-a putut fi pusă în execuție, pentru că autoritățile l-au crezut refugiat, plecat probabil în Germania. Dar el nu plecase  nicăieri: și-a lăsat o barbă lungă, de călugăr și, folosindu-se de acte false, a stat ascuns, timp de trei ani, în casele unor preoți cărora le fusese profesor la Seminarul teologic. Naiv ca orice poet, oricât de implicat în politică ar fi el, Crainic a crezut, la un moment dat, că situația s-a normalizat. Motiv pentru care s-a predat autorităților comuniste. Naivitate pentru care avea să plătească un preț înfiorător. Condamnarea pe viață i-a fost anulată dar, cu toate astea, a fost trimis după gratii. A stat închis la Aiud, fără să fi fost judecat vreodată, vreme de peste cincisprezece ani. Când a fost pus în  libertate, în primăvara anului 1962, era doar o stafie a spiritului viu care fusese altădată. ?ê?£i-a trăit ultimii zece ani de viață într-o marginalizare totală, urmărit de Securitate și hăituit de mai marii regimului comunist, care l-au considerat, până la capăt, unul dintre gânditorii cei mai „reacționari“ ai vechii Românii, cea zisă „burghezo-moșierească“. A murit în vara anului 1972, când plecare din această lume ticăloșită i s-o fi părut, poate, adevărata eliberare.

Fără limită de vârstă

Comuniștii nu s-au împiedicat niciodată de vârsta „dușmanilor de clasă“, oricare ar fi fost ea. Tineri, adeseori abia intrați în adolescență, au fost arestați și schingiuiți cot la cot cu bătrâni oameni de cultură ajunși la vârste venerabile. În 1952 a fost arestată Maria-Ioana Cantacuzino, nepoata lui George Enescu, descendentă a unei vechi familii nobiliare. Era doar o copilă de numai 16 ani când a fost reținută, sub acuzația de „complot“, pentru că, împreună cu alți tineri colegi a împrăștiat manifeste anticomuniste. A făcut trei ani de detenție grea, timp în care trecut prin 13 dintre cele mai dure pușcării comuniste. Poate că bătrânii primeau mai mult respect? În nici un caz. Ernest Bernea, om de cultură eminent, antropolog care de-a lungul carierei sale a fost colaboratorul lui Dimitrie Gusti și a lui Simion Mehedinți, a fost arestat în anul 1948 și a fost ținut în detenție, fără să fie judecat, pînă în 1962. În 1984, pe când avea aproape 80 de ani Bernea  a fost convocat la Securitate, undea fost bătut cu bestialitate pentru convingerile lui anticomuniste pe care niciodată nu s-a sfiit să și le afirme.

Petre Pandrea, nobilul mandarin valah

Petre Pandrea, a fost una dintre cele mai sclipitoare minți ale perioadei interbelice. Unii l-au catalogat ca fiind „un boier„ interbelic de stânga. Mai mult decât atât, el era și cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Dar asta nu i-a folosit la nimic. Ba din contră: comuniștii l-au aruncat în cele mai cumplite dintre închisorile lor, unde și-a petrecut cei mai tragici ani ai vieții sale. Un deceniu de chinuri care deși i-au măcinat grav sănătatea, n-au reușit să-i doboare mintea și sufletul. Noi, cei care nu i-am fost apropiați, am început să aflăm câte ceva despre el abia pe la mijlocul anilor 90, când s-au publicat câteva dintre cărțile pe care le-a scris, în mare taină, între două „reprize“ de pușcărie. Iar de atunci el este pentru noi nobilul „Mandarin valah“, cronicarul din umbră al celei mai dramatice perioade a istoriei recente. Adevăratul său nume era Petre Marcu. Pandrea a fost doar un pseudonim literar, pe care și l-a asumat pe tot parcursul vieții sale. În anii lui de glorie a fost un scriitor plin de har, publicist și eseist deosebit de pătrunzător. Dar a fost și un avocat redutabil, specializat mai ales în procese penale. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă afirmă că, în această din urmă calitate „a pledat, adeseori gratuit, patetic și ofensiv, cu impresionantă investiție de inteligență și erudiție, în favoarea unor persoane sau organizații aflate în dizgrație“. Conform propriului sau „calendar“, între 1933 și 1944, a fost atât avocat apărător al unora dintre liderii comuniști cît și a unor clienți israeliți. Consecvent ideii de a lua partea unor inculpați care, aparent, nu aveau nici o șansă în fața justiției, el a pledat, în 1947-48 în apărarea unor lideri ai PNȚ, iar între 1953 și 1958 i-a apărat pe o serie de monahi care făcuseră parte din ordinele călugărești interzise de  regimul comunist. După cum recunoaște el însuși, într-una dintre cărțile sale, Petre Pandrea a făcut cunoștiință cu pușcăria atât pe vremea „burghezo-moșierimii“ cît și în cea a „dictaturii proletariatului“. Cu o singură deosebire: dacă între 1940 și 1944 a fost arestat de patru ori, dar niciodată mai mult de opt zile, comunștii l-au aruncat de două ori după gratii, pentru un total de peste zece ani. Prima dată a fost arestat între 1948 și 1952, când a fost inclus în „Lotul Pătrășcanu“. Iar a doua oară între 1958 și 1964. După 1990, fiica sa Nadia Marcu-Pandrea a dezvăluit că la prima arestare, securiștii i-au confiscat lui Petre Pandrea sute de documente din arhiva personală, inclusiv manuscrise ale unor lucrări literare. Iar înainte de cea de a doua „repriză“ de pușcărie, alte peste șase mii de pagini de manuscrise, inclusiv „Jurnalul mandarinului valah“, carte document în care el a consemnat, zilnic, toate evenimentele petrecute între 19 noiembrie 1952 – data primei eliberări- și  pînă pe 23 octombrie 1958, ziua în care a fost arestat din nou. ?ê?£i nu a mai ieșit din pușcărie decît în 1964, când a fost unul dintre ultimii deținuți politici puși în libertate de regimul comunist. S-a întors bolnav, o jalnică ruină a celui care fusese cândva. Doar mintea îi rămăsese la fel de vie ca întodeauna. A mai trăit doar patru ani, pe care i-a petrecut scriind, atît despre tragediile personale pe care le-a îndurat cât și despre genocidul cultural căruia îi căzuse victimă el însuși, împreună cu cei mai importanți reprezentanți ai celei mai sclipitoare generații de intelectuali din istoria nostră modernă. Manuscrisele lui au stat însă ascunse prin arhivele Securității încă aproape patru decenii după moartea autorului. Fiica lui a reușit să le recupereze abia în jurul anului 2000 când CNSAS le-a „eliberat“ oficial. ?ê?£i abia în anii următori, noi toți am avut ocazia să-l cunoaștem, cu adevărat pe Petre Pandrea, nobilul „Mandarin valah“.

Doctor „fără de arginți“

Tradiția bisericească îi cinstește pe Cosma și Damian, „Sfinții martiri doctori fără de arginți“, care spre sfârșitul antichității târzii tratau doar pacienți săraci, de la care cereau ca plată doar credința în Hristos și nimic altceva. Foarte puțini dintre noi mai știu, însă că un „doctor fără de arginți“ a trăit și a fost martirizat chiar aici, pe meleagurile noastre. Se numea Vasile Voiculescu și, la bază, era medic care a profesat oriunde l-a chemat datoria, fie pe front, în Primul război mondial, fie în viața civilă unde ani la rând, i-a tratat, de foarte multe ori gratuit, mai ales pe cei săraci. Personalitate deosebit de complexă, Voiculescu a fost și un poet și dramaturg de mare rafinament. A fost arestat de regimul comunist, din motive politice, în vara anului 1958, când împlinise, deja, 74 de ani. A stat după gratii  până la 78 de ani, cînd a fost pus în libertate, bolnav de tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. A murit, în chinuri groaznice, la scurt timp după ce împlinise 79 de ani. Totuși, venerabilul Vasile Voiculescu a avut, „norocul“ de a nu muri chiar pe patul de pușcărie. În schimb, Anton Golopenția nu i s-a oferit șansa de a mai privi, vreodată, libertatea în ochi. El era elevul preferat al marilor sociologi Dimitrie Gusti și H.H. Stahl. Golopenția a fost cel care a condus recesământul început în 1941, recesământ care a avut marele merit de a-i fi identifica și luat în evidența oficială pe românii de dincolo de Bug, din zonele Harkov și Donețk. În anul 1949 el a făcut o previziune care avea să-i schimbe destinul, și să-i aducă ura feroce a comuniștilor. Atunci el a afirmat că regimul sovietic se va prăbuși undeva, în jurul anului 2000, când lumea avea să fie dominată de „pacea americană“. A fost reținut în 1950, fără ca pe numele lui să fi fost emis vreun mandat de arestare. Inițial a fost cercetat în legătură cu niște presupuse legături cu unii membrii ai „Lotului Pătrășcanu“. Ulterior, după ce securiștii, dirijați direct de la Moscova au aflat despre „prevestirea“ legată de viitoarea prăbușire a URSS (pe care istoria recentă a și validat-o deja), Golopenția a fost anchetat sub cel mai cumplit regim de tortură. Regim căruia i-a rezistat doar 18 luni: a murit pe 26 mai 1951, fără ca împotriva lui să fi fost aduse niște acuzații cât de cît clare.

Mânuitorii vorbelor și ideilor

Ura distructivă a regimului  comunist s-a concentrat mai ales asupra intelectualilor capabili să dea viață ideilor pe care reușeau să le îmbrace în vorbe înflăcărate, capabile să-i lumineze pe cei din jurul lor. Acesta a fost și motivul pentru care unele dintre cele mai vânate „prăzi „ au fost gânditorii, artiștii și filozofii, marii depozitari ai valorilor cu adevărat importante.
11 decembrie 1958, ziua în care, la Câmpulung a fost arestat filosoful Constantin Noica. Două săptâmâni mai târziu, în noaptea de 25 spre 26 a fost „ridicat“ după cum se spunea pe atunci, Dinu Pillat. Apoi, au urmat arestările, urmate de anchete deosebit de dure, ale altor intelectuali de marcă ai vremii. Intelectuali reuniți în ceea ce avea să fie cunoscut drept „Lotul Noica-Pillat“. De fapt acela a fost un adevărat „club intelectual“ de elită, din care au mai făcut parte Marietta Sadova, Păstorel Teodoreanu, Nicu Steinhardt, Vladimir Streinu, Arșavir Acterian, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu, Simina Caracaș-Mezincescu și Barbu Slătineanu. Acuzațiile aduse împortiva lor erau de-a dreptul fantasmagorice, de neconceput într-o lume cît de cît civilizată, acuzații de tipul „relații cu străinii“ sau „discuții dușmănoase la adresa regimului comunist.“ Niște vinovății inventate pur și simplu care au adus, însă, după ele condamnări cumplite, pronunțate la capătul unui simulacru de proces încheiat pe 1 martie 1960. Constantin Noica a primit 25 de ani de muncă silnică și confiscarea întregii averi; Vladimir Streinu – 7 ani; Nicu Steinhardt – 12 ani; Sergiu Al. George – 7 ani; Alexandru Paleologu – 14 ani. Aproape simultan a avut loc și arestarea lui Paul Goma care a fost condamnat la 2 ani închisoare sub acuzația că, student fiind, a citit, la un „seminar de creație“ ținut la Școala de Literatură, un capitol de roman despre un tânăr comunist care, în semn de protest față de abuzurile autorităților, și-a predat carnetul de partid. Puși în libertate, supraviețuitorii „Lotului Noica-Pillat“ au marcat cultura anilor 70-80. În schimb, Goma a rămas, până în ziua de azi unul dintre cei mai cunoscuți și curajoși contestatari ai regimului comunist din România.

Vasile Surcel