Acest razboi este neamerican. Este un cuvant nepotrivit, stiu asta. Are o provenienta nefericita, asociata dintotdeauna cu perioada McCarthy si vanatoarea de vrajitoare rosii, atunci cand oricine putea fi suspectat -de activitati neamericane-. In plus, pentru multi din afara Statelor Unite, acest razboi nu este neamerican, ci, dimpotriva, prea-american.
Statele Unite sunt o tara fondata pe rebeliunea impotriva imperialismului. Nascuta dintr-un razboi impotriva unui opresor colonial, intruchipat de regele George III, pentru America este un instinct primar acela de a fi prieten al tuturor acelora care incearca sa rastoarne o ocupatie straina si se considera ultima natiune din lume care ar putea juca rolul de conducator strain al unei tari. Nu este pentru ea calea pe care au urmat-o grecii, romanii sau britanicii. Pe umerii sai s-a pus responsabilitatea mondiala dupa 1945. Dar America nu a dorit viceregi care sa guverneze taramuri indepartate si nici o harta colorata cu stele si dungi. Influenta, da, aliati si marionete, da. Dar domnie imperiala, in adevaratul sens al cuvantului, niciodata.
Pana acum, George W. Bush a renuntat la retinerea cu care au condus ceilalti 42 de presedinti dinaintea sa, inclusiv tatal sau. Acum, el intra in afacerea cu imperii, intentionand sa guverneze un Irak post-Saddam direct, prin intermediul unui guvernator-general american, militarul in rezerva Jay Garner. Planul Washingtonului pentru Bagdad consista in 23 de ministere, fiecare dintre acestea conduse de catre un american. Aceasta este o forma de domnie straina atat de directa, incat aminteste de ultimele zile ale Imperiului Britanic. Reprezinta o rupere de tot ceea ce a insemnat America pana acum.
Desigur, Statele Unite nu au un singur ideal si o singura politica externa, mentinute nealternate din 1776 pana acum. Ceea ce este surprinzator, este ca razboiul lui George W. Bush in Irak contrazice toate idealurile si toate liniile directoare ale politicii duse pana acum. Daca America ar fi dorit sa isi exporte libertatea ca pe o marca inregistrata, nu ar fi trebuit sa o faca prin forta, ci prin puterea propriului exemplu. John Quincy Adams (inainte de Bush, singurul fiu de presedinte care a ajuns sa conduca el insusi Statele Unite) declarase cu mandrie ca America -nu merge in afara frontierelor sale in cautare de monstri pe care sa ii distruga-. Nu poate fi nici o alta descriere mai buna decat politica atacului preventiv a Washingtonului pusa acum in aplicare impotriva lui Saddam Hussein.
Traditia jeffersoniana nu este singura contrazisa de Operatiunea Libertate pentru Irak. Anul trecut, istoricul Walter Russel Mead a identificat trei alte scoli de politica externa americana. Analizandu-le acum, observam ca razboiul in Irak nu este compatibil cu nici una dintre acestea. Cei pe care Walter Mead ii numeste hamiltonieni sunt dornici sa mentina actualul sistem international si balanta de putere – ceea ce inseamna ca admiti faptul ca statele lumii sunt egale si ca nu cauti hegemonia. Asadar, Bush, al carui consilier pe probleme de strategie a anuntat explicit anul trecut ca nu doreste ca America sa aiba un egal in lume, nu calca pe urmele lui Alexander Hamilton. Jacksonienii au definit intotdeauna interesele Americii astfel: nu are sens sa strabati jumatate de lume pentru a invada o tara care nu pune un pericol imediat la adresa Statelor Unite. Asadar, Bush il contrazice si pe Andrew Jackson. Lui Woodrow Wilso ii placea ideea ca America sa raspandeasca democratia si drepturile omului pe intreg globul. Sa il interzica pe Saddam si sa elibereze poporul irakian i-ar fi placut, poate. Dar el este parintele Ligii Natiunilor si nu i-ar fi placut deloc ca Washingtonul sa nu tina seama de Natiunile Unite si sa actioneze in pofida impotrivirii comunitatii internationale.
Rationament care ne aduce la actiunile neamericane ale lui George W. Bush. Acum, administratia de la Washington denunta institutiile internationale ca fiind dominate de Franta, prea europene si fara nici o importanta, dar uita ca aceste institutii sunt de fapt o creatie americana. Chiar daca este vorba de NATO sau de ONU, multilateralitatea a fost, cel putin in parte, darul pe care Statele Unite l-a facut lumii. Fiecare presedinte de la Roosevelt la Bush senior a onorat aceste institutii. Sa incerci sa le schimbi si sa le adaptezi la secolul XXI este legitim, dar sa le iei in deradere inseamna sa iei in deradere chiar o idee americana.
Notiunea de invazie neprovocata, neinvitata, pe terme lung si pe intreg teritoriul unui stat este iarasi o actiune neamericana. Atunci cand se raporteaza la sine, Statele Unite cred in suveranitate si refuza orice inovatie in dreptul international care ar putea modifica amestecul in treburile sale interne. De aici opozitia fata de Curtea Penala Internationala. Suveranitatea Irakului a fost insa calcata in picioare de invazia americana. Asadar, suveranitatea este o notiune sacra doar atunci cand este a Statelor Unite (…).
Asemenea discurs nu pica bine in America acum. Poti fi considerat un tradator sau un sustinator al lui Saddam Hussein. Limitele discutiilor acceptabile s-au ingustat foarte mult. Este o atmosfera ca pe timpul lui McCarthy. Lucrurile care se intampla acum nu pot fi mai neamericane decat atat.
Editorial din cotidianul britanic -Guardian-
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
