In celula cu Nicolae Steinhardt

Virgil Bulat, fost director al Editurii Dacia, rememoreaza amintiri din inchisorile comuniste. El este unul dintre putinii oameni ramasi in viata, pomeniti in -Jurnalul Fericirii-, cartea de capatai a lui Nicolae Steinhardt.

Pentru atitudine antisovietica, la numai 18 ani, fostul director al Editurii Dacia, Virgil Bulat, a trecut, timp de sapte ani, prin infernul concentrational comunist. Deva, Jilava, Aiud, Gherla, Galati si lagarele de munca de la Stoienesti sunt inchisorile unde a petrecut clipe de cosmar. Zeci de mii de intelectuali au avut parte, la vremea respectiva, de acelasi tratament. Bulat face dezvaluiri despre relatia sa cu marele carturar Nicolae Steinhardt, pe care l-a cunoscut intr-o camera de convalescenta. Cei doi au ramas foarte buni prieteni, Bulat devenind, la Editura Dacia, redactorul tuturor cartilor antume, plus al celor postume ale parintelui Steinhardt. Virgil Bulat este unul dintre putinii oameni ramasi in viata pomeniti in -Jurnalul Fericirii-, cartea de capatai a lui Steinhardt.

18 ani pentru -atitudine antisovietica-

Necazurile lui Virgil Bulat, acum in varsta de 65 de ani, au inceput in octombrie 1956, pe cand era student la Politehnica din Timisoara. Atunci a avut loc un mare miting studentesc la cantina institutului, la care au participat peste 2.000 de tineri. Majoritatea au fost arestati si dusi la cazarmile de la Becicherec. Bulat a scapat de cazarma, insa caminul sau a fost ocupat, timp de o saptamana, de soldati, care nu permiteau intrarea si iesirea din incinta. Dupa acest incident, impreuna cu alti patru prieteni din Arad, Virgil Bulat a format o organizatie cu caracter antistatal. In afara organizarii in sine, nu au apucat sa intreprinda ceva concret, fiind tradati de un individ pe care au vrut sa-l atraga in grupare, la Petrosani. Ancheta a fost dusa de catre Securitatea din Deva. -Dupa criteriile de atunci, am avut vina de a alcatui un grup cu organizare secreta, neoficiala, care era impotriva mentinerii cotelor, prezentei trupelor rusesti in tara. Am fost arestati in ianuarie 1958, iar in iulie a avut loc procesul. Colegul meu Mihai Vladut a fost condamnat la 15 ani, eu la 12 ani, Crisan si Gavrila la cate 10 ani, iar Valdman, considerat cel mai putin vinovat, la cinci ani-, povesteste fostul detinut politic. Recursul lor, din noiembrie, a fost respins, insa cel al procurorului a fost acceptat, primind, astfel, un surplus de pedeapsa – Vladut 20 de ani, Bulat 18 ani de munca silnica, iar ceilalti cate 15 ani.

Turul inchisorilor

Dupa inchisoarea de la Deva, a cunoscut, in tranzit, Jilava, Aiudul, apoi, dupa doi ani, Galatiul, in drum spre Insula Mare a Brailei. In 1962, la Gherla, a primit vestea ca procurorul general a facut recurs in cazul lor, pentru ca nu existau suficiente probe. -Sa dai 18 ani de inchisoare numai pentru niste discutii era absurd… E adevarat ca a existat o organizare, dar concret nu realizasem nimic, eventual aveam in plan sa ne opunem cu manifeste si cu sabotaje. La al treilea proces, care a avut loc in lipsa noastra, la Bucuresti, lui Misu Vladut i s-a coborat pedeapsa la 10 ani, mie la sapte ani de temnita grea, iar celorlalti li s-a coborat la cinci ani-.

Amintiri de cosmar, la Gherla

In vara anului 1959, Bulat a ajuns la renumita si temuta inchisoare Gherla, intr-o perioada de cumplite batai. -Comandantul Goiciu ne spunea: <Dumnezeul mamii tale de bandit, ai sa alergi cu motocicleta prin gamela dupa un fir de varza in ciorba!>. Apoi, fara nici un motiv, fratii Somlea, cei mai aprigi tortionari de la Gherla, ne scoteau afara, ne urcau pe ranga si ne bateau cu cate o bata-, isi aminteste Virgil Bulat. Una dintre cele mai groaznice amintiri este legata de suferintele unui coleg de celula: -Eram undeva la etajul IV, 30 de oameni intr-o camera de 3/5 metri, cu paturi suprapuse la patru randuri. Toti eram obligati sa dormim in pat, numai ca eram cinci oameni la doua paturi. Cel mai prost dormea cel de pe mijloc, pentru ca acolo nu era saltea si dormea pe barele de fier, astfel ca dormeam cu randul la mijloc. Unul dintre colegi, un neamt pe la 50 de ani, tacut, linistit, Ferdinand A. Ferdinand, calugar franciscan si cercetator la un institut al Academiei din Bucuresti, pentru ca pana atunci nu apucase sa fie pedepsit, a fost oprit intr-o zi de fratii Somlea si batut cumplit cu o coada de matura din fag, care s-a rupt, iar fagul se rupe in aschii taioase si ascutite. Tepusa aceea rupta i-a fost bagata in vreo zece locuri pe sub pielea toracelui si a abdomenului. L-a operat, pe viu, unul dintre colegi, medic-.

Solidaritate

O alta amintire urata o are din salonul de convalescenti, unde a ajuns in urma unei hemoragii interne. -Eram cate 20 intr-o camera mare, cu paturi suprapuse, de data aceasta numai la doua randuri si fiecare cu patul lui. Eu, fiind cel mai tanar si cu mana mai abila, le faceam colegilor injectiile intravenoase cu clorura de calciu. A fost adus un bucovinean care era un munte de om, dar bineinteles, pe atunci numai piele si os. Acest om, care abia mai sufla, fusese tinut de la o pleurezie pana cand a facut pneumonie generalizata la ambii plamani. Sprijinindu-l, l-am dus la parter, la radiografie, in stare de semiconstienta. Medicii care l-au examinat ziceau ca plamanii lui arata ca plombagina, nu mai e nimic de facut. Plecand de acolo, gardianul, care era un prost ticalos, nu realiza in ce situatie se afla bucovineanul, ne tot indemna sa mergem mai repede si ne impingea in sus pe scari. Cand am ajuns in fata unei usi cu trei zavoare, dupa ce el a descuiat sus, m-a pus pe mine sa trag zavorul de jos. In momentul in care m-am aplecat, bucovineanul a cazut mort peste mine. Nu au adus medicul, au trimis numai o seringa cu doua injectii de novocaina si cu mesajul: <Fa-i respiratie artificiala si incearca sa-i nimeresti aorta!>. I-am facut injectia, dar a fost in zadar. Dupa aceea, la autopsie, s-a constatat ca nimerisem aorta. Asemenea situatii, in care un om se prabuseste si moare peste tine, au fost traite de multi. Vreau sa spun ca nu mi-a fost niciodata scarba sa ingrijesc un bolnav care nu se poate misca, sa-l spal, sa-i schimb pansamentele. Cineva trebuia sa o faca!-

Cum l-a cunoscut pe Steinhardt

In 1961, a parasit Gherla pentru cateva luni, fiind dus la Insula Mare a Brailei, in colonia Stoienesti. -Am stat numai cateva luni pentru ca ajunsesem la 35 de kilograme si nu mai puteam impinge roaba. Acolo, intr-o camera de convalescenti de 140 de persoane, l-am cunoscut pe Nicu Steinhardt si intamplarea a facut sa ramanem ani de zile, mutati impreuna dintr-o camera in alta. In 1960, la Jilava, in tranzitul de la Deva spre Gherla, pentru o scurta perioada de timp, l-am cunoscut pe conu Alecu Paleologu, iar cu Noica am fost coleg de celula. La Gherla i-am mai cunoscut pe Pastorel Teodoreanu, pe amiralul Macelaru, comandantul flotei romane care a scos flota din portul militar si s-a opus, in august 1944, sa predea vasele rusilor. Si el era prieten cu Steinhardt-, marturiseste Virgil Bulat. Pe atunci era foarte tanar si, conform declaratiilor, nici nu banuia care vor fi relatiile cu Steinhardt dupa detentie. Au ramas foarte buni prieteni, Bulat devenind, la Editura Dacia, redactorul tuturor cartilor sale antume, plus al celor postume.

Branza salvatoare

Despre Steinhardt isi aminteste ca era un om care nu refuza niciodata pe nimeni si multi abuzau de bunatatea lui: -Ii ziceau unii: <Stii, nu prea ma simt bine, nu faci tu de serviciu in locul meu?>. A face de serviciu insemna sa speli 140 de gamele si sa le dai curate, dupa masa, sa speli pe jos cu niste papuci facuti din paturi vechi, trebuia lustruit <oglinda> mozaicul de jos, astfel incat plutonierul sa-si poata rasuci mustata. Or, Nicu nu putea face asemenea serviciu si trebuia ca noi, cei tineri, sa-l ducem la bun sfarsit in locul lui, dupa ce el cedase insistentelor unuia care era de trei ori cat el, dar pretexta ca nu se simte bine. De multe ori il certam pentru chestia asta, dar ce puteai face cand Nicu era cel mai bolnav dintre noi, piele si os fiind putin spus? O data la cateva zile avea cate o criza de pierdere a constiintei ce dura o jumatate de ora. In ratia bolnavilor adusi de la spital, convalescenti, exista si o ratie de 200 de grame de lapte. Eu, de pilda, nu puteam manca laptele si am gasit modalitatea de a-l inchega si de a face din el branza. Pentru TBC-ul intestinal al lui Nicu Steinhardt, cel mai bun medicament era branza. Asa se face ca el m-a poreclit Osiander, de la un personaj. Adesea, in cartile postale pe care mi le trimitea din tara sau din strainatate, sau pe unele carti pe care mi le-a dedicat, mi se adresa cu Osiander. Nu l-am pus pe picioare cu branza, dar cel putin l-am intretinut si nu i s-a agravat boala-.

-Sa nu ai prostia de a muri de durere!-

Pe perioada detentiei, Virgil Bulat a luat ca deviza un sfat al bunicii sale, si ea refugiata din Basarabia in Oltenia. Aceasta ii zicea: -Virgil, daca am fi fost acasa, cate ti-ar fi lasat bunica, dar asa, ramasi fara avere, nu iti pot lasa decat lucrul care mie mi-a dat tarie in viata, si anume, un proverb care spune: <Batranico, macar crapi, dar tine-ti fasonul!>. A doua zicala dupa care s-a ghidat se referea la faptul ca exista oameni de buna credinta pe lumea aceasta, care, atunci cand li se face o nedreptate, au prostia de a muri de durere-. Bulat era hotarat sa nu faca aceasta prostie: -M-am convins ca acolo se murea foarte usor din cauza durerii psihice. Un singur guturai a curatat un maistru de la combinatul siderurgic din Hunedoara, om solid, asezat. El se plangea: <Copilasii mei, sotioara mea, eu nu mai vad soarele!>. Era condamnat la munca silnica pe viata si a murit in cateva luni. Era convins ca va muri acolo si a si murit, astfel ca din lucrurile acestea inveti sa nu ai prostia de a muri de durere-.

Evreul ajuns faimos prin -Jurnalul Fericirii-

Nascut la 12 iulie 1912, evreul Nicolae Steinhardt a fost detinut politic intre 1960 si 1964. A fost botezat ortodox in inchisoare de catre parintele Mina Dobzeu, iar, inainte de a se calugari, devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat -Jurnalul Fericirii-, aparut postum, in 1991. Carte de bilant existential si itinerar, al devenirii unei constiinte, -Jurnalul- a fost de mai multe ori confiscat de Securitate, care il urmarea permanent. Dosarul sau pastrat in arhive insumeaza 11 volume si peste 8.000 de pagini. Steinhardt s-a stins din viata la 29 martie 1989.

Nici un citat din Ceausescu!

La inceputul lui aprilie 1964, Virgil Bulat a fost eliberat din Gherla. Dupa mai bine de sase ani de temnita grea, intors la Timisoara, a aflat ca fusese exmatriculat de la Politehnica datorita numarului mare de absente nemotivate. Astfel, a venit la Cluj-Napoca si s-a inscris la Facultatea de Filologie, pe care a terminat-o in 1969. In ianuarie 1970, s-a angajat temporar la Filiala Institutului de Filosofie-Psihologie, iar dupa doi ani a ajuns redactor la editura Dacia. Pana in 1989, a scos majoritatea cartilor antume si postume ale lui Nicolae Steinhardt. Dupa 1989, a fost seful Sectiei de Beletristica si redactor-sef interimar pana in 1994, dupa care, pentru urmatorii trei ani, director al Editurii Dacia. A fost si este traducator, scriitor de poeme si de editii critice. In prezent, face parte din Consiliul de Coordonare al Academiei de Stiinta, Literatura si Arta de la Oradea, este vicepresedinte al Societatii Culturale -Lucian Blaga- si vicepresedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici. Bulat se mandreste cu faptul ca, in cei peste 25 de ani de redactare, multe carti i-au fost cenzurate, insa in nici una din cele peste 300 de carti aparute nu sunt incluse citate sau referiri la dictatorul Nicolae Ceausescu.