-Nationalismul maghiar… cu cat se schimba, cu atat ramane acelasi!-

Difuzarea in conditii de clandestinitate a documentarului -Trianon- a facut valuri puternice printre politicienii din Romania, care s-au intrecut in comentarii pro sau contra, fara macar sa fi vizionat pelicula incriminata. Chiar si liderul UDMR, Marko Bela, a recunoscut public ca nu a vazut filmul, desi il apara cu vehementa in fata criticilor.

Decizia autoritatilor romane de a interzice difuzarea documentarului este nefasta, pentru ca din experienta stim cu totii ce inseamna tentatia fructului interzis. Tocmai de aceea, din dorinta de a-i informa cat mai corect pe cititorii nostri in legatura cu acest subiect, publicam o analiza a fenomenului -Trianon-, realizata de un specialist, istoricul Lucian Leustean.

Filmul intitulat -Trianon- si prezentat in saptamanile precedente prin sali improvizate din diverse orase din Transilvania – difuzare intrerupta abrupt cand autoritatile au constatat neindeplinirea cerintelor legale pentru derularea unor asemenea activitati – reprezinta un documentar de o calitate indoielnica si un produs propagandistic de calibru mediu. Prima asertiune se intemeiaza pe unilateralitatea si precaritatea prezentarii evolutiilor istorice relevante pentru maghiari si vecinii lor in ultimele decenii ale veacului XIX si de-a lungul secolului XX, iar cea de-a doua deriva din plasarea produsului respectiv in cadrul traditiei propagandistice maghiare. Mai exact, dintre toate activitatile menite a revizui sau anula Tratatul de la Trianon, cea in care maghiarii au excelat a fost cea propagandistica. Au dat dovada de coerenta si de consecventa, au investit mari sume de bani si o cantitate imensa de energie, au fost inventivi si imaginativi si au manifestat prea putine scrupule si retineri in a-si sustine ideile, nerenuntand la nici o metoda care ar fi putut sa le faciliteze atingerea obiectivelor. Scopul acestei vaste propagande era, cel putin in perioada interbelica, reconstituirea teritoriala a vechii Ungarii, prin revizuirea Tratatului de la Trianon. Propaganda revizionista era o afacere de stat in Ungaria, chiar daca uneori se desfasura si pe canale neoficiale. Se pornea de la premisa ca, mai devreme sau mai tarziu, nu vor intarzia sa apara si rezultatele.

Ceea ce socheaza la acest film este patetismul atotprezent, transformat uneori in incrancenare. Totul se desfasoara in cheie inalta, totul este acut: batai de clopote, poezii si marsuri patriotice, lumanari aprinse, morminte etc. In acelasi timp, este frapant amestecul de masochism national (-…slabeste constiinta nationala dupa 1867 datorita capitalismului si a liberalismului-, -Karolyi Mihaly si Kun Bela au distrus tara…-, -… din cauza capitalismului, individualismului si masoneriei, natiunea maghiara a deviat de la conservatorismul reformist, si-a degradat nationalismul si s-a molipsit de social-democratie, marxism, leninism si radicalism cetatenesc…- si altele) cu reprosuri deloc eufemistice la adresa dusmanilor din preajma si de aiurea (-nu ne-au iubit niciodata, suntem altfel, nu ne inteleg limba-, -aveam o tara bogata pe care erau gelosi-, -…statele Micii Antante si cele care au convenit Tratatul de la Trianon strang si acum Ungaria intr-un cadru din care nu putem iesi prin forte proprii…- si multe alte asemenea. Aceasta mixtura de autoflagelare, blestem aruncat asupra inamicilor, mesianism national (-ne-am intors din moarte, din moartea natiunii-) si incriminare a neimplicarii (-cei care au tacut asupra lui au devenit complici ai Trianonului-), pare greu imaginabila la inceput de mileniu, in actualul context european si mondial. E insa de neinteles doar pentru cei care nu realizeaza ce a insemnat Trianonul pentru natiunea maghiara si nu cunosc sau nu apreciaza butada istoricului american de origine maghiara George Barany: -Nationalismul maghiar… cu cat se schimba, cu atat ramane acelasi-.

Un cataclism prin -nimic- anticipat

Perioada 1918-1920 a parut celor mai multi dintre maghiari drept un cosmar cu totul inexplicabil, un cataclism prin nimic anticipat. Si asta pentru ca, in afara unor voci izolate, elita politica si culturala maghiara transmisese poporului ungar, in perioada 1867-1914, un mesaj repetat cu obstinatie, ce s-a impus ca atare in constiinta publica. -Compromisul- din 1867 fusese prezentat drept un act tranzitoriu, realizat doar in vederea catalizarii renasterii maghiare; fusese necesar doar ca un instrument in urmarirea interesului maghiar in interiorul si in afara tarii; producea avantaje economice palpabile si, in plus, aducea Ungariei o influenta supradimensionata in politica europeana. Mai mult decat atat, cercurile conducatoare maghiare avusesera o viziune dinamica asupra aranjamentului dualist, incurajandu-se astfel speranta ca, intr-o zi, centrul de putere se va transfera de la Viena la Budapesta.

Una dintre conditiile fundamentale pentru renasterea natiunii maghiare era -mentinerea- integritatii teritoriale a Ungariei, ceea ce insemna, in conceptia liderilor maghiari, ca toate teritoriile care apartinusera vreodata de Coroana maghiara, indiferent de compozitia lor etnografica, trebuiau sa ramana pentru eternitate parti componente ale Regatului Sfantului Stefan. Acest teritoriu ungar, o -unitate geografica ideala-, era locuit de o singura natiune, cea maghiara. Toate celelalte nationalitati reprezentau doar intrusi, veniti ulterior si manifestand o inferioritate culturala evidenta, ceea ce nu le conferea dreptul de a atenta la integritatea teritoriala a natiunii maghiare. Sau, asa cum se exprima Nicolae Iorga, -a rezultat ideea de natiune unitara maghiara, in care celelalte natii pot sa aiba <buze> valahe ori <nemtesti>, dar sufletul nu poate fi decat al natiei dominante-. Ungurii avusesera o misiune -istorica-: apararea crestinatatii de tatari, turci si slavi (ulterior si de bolsevici), ceea ce le oferea anumite drepturi spiritual-istorice, prevalente asupra celor de natura etnica. Era o revenire la vechea idee a natiunii politice maghiare: natiunea era o categorie moral-culturala fara nici o legatura cu afiliatiile etnice ale membrilor sai, dintre care multi puteau apartine altor popoare; era vorba, deci, de o natiune cu caracter multirasial si plurilingvistic.

In aceste conditii, nu este de mirare faptul ca toti cei care au condus in Ungaria dupa incheierea primului razboi mondial – radicali, pacifisti, socialisti, comunisti, conservatori sau legitimisti; revolutionari sau contrarevolutionari – au avut un tel comun al politicii externe: conservarea/refacerea integritatii teritoriale a Ungariei. Orice alt obiectiv fundamental de politica externa ar fi fost probabil respins de catre poporul maghiar.

In noaptea de 30/31 octombrie 1918, s-a desfasurat la Budapesta asa-numita -Revolutie a crizantemelor-, ce a adus la putere Consiliul National Maghiar, condus de contele Mihaly Karolyi, o personalitate care isi dovedise in anii precedenti sentimentele sale pacifiste, antigermane si proantantiste. Cei mai multi dintre maghiari au sperat ca Marile Puteri victorioase vor simpatiza cu principiile wilsoniene si democratice ale guvernului Karolyi si, pentru a-si arata aprobarea lor, vor trasa in mod favorabil noile frontiere ale Ungariei. Karolyi insusi a nutrit speranta ca, prin reconstituirea unei Ungarii independente, el putea mentine loialitatea diferitelor nationalitati, putea apara frontierele ei -istorice- si putea castiga sprijinul Aliat. A esuat insa pe toate cele trei fronturi. Realitatile internationale nu au lasat nici o sansa unor astfel de iluzii. Puterile Antantei erau mult mai putin interesate de caracterul democratic al guvernului decat de faptul ca Ungaria era unul dintre invinsii in razboi. Regimul lui Karolyi era astfel etichetat, de la inceput, ca fiind urmasul unui sistem compromis din punct de vedere moral. Urmarea a fost ca, in doar cateva luni, la sfarsitul anului 1918 si la inceputul lui 1919, Romania, Cehoslovacia si Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor au ocupat teritoriile pe care le revendicau, iar regimul din Ungaria s-a prabusit pe plan intern si a fost inlocuit de catre o coalitie dominata de bolsevicul Bela Kun.

Bela Kun, adevaratul lider al regimului bolsevic de la Budapesta, ca si Mihaly Karolyi inaintea sa, a obtinut mandatul pentru conducerea tarii ca urmare a atitudinilor sale explicite in domeniul politicii externe. Fiind un apropiat al lui Lenin, parea foarte probabil ca el sa atraga de la Rusia sovietica ceea ce Karolyi esuase sa obtina din partea puterilor occidentale, adica un sprijin manifest pentru politica externa maghiara. Oricum, in calitatea sa de comisar al poporului pentru afacerile straine, Kun nu a schimbat – nici n-o putea face – telul de baza al politicii externe maghiare: mentinerea integritatii teritoriale a Ungariei istorice. S-a bucurat de popularitate atat timp cat a lasat impresia ca ii sta in putere sa atinga acest obiectiv; si-a pierdut increderea poporului si pe cea a apropiatilor sai atunci cand a devenit evident ca Lenin nu-i putea oferi decat incurajari si -saluturi tovarasesti-. Decizia de a-i ataca pe romani in iulie 1919 pare suicidala, insa era unica optiune disponibila. Altfel, ar fi fost inlaturat fie printr-o manevra interna, fie printr-o interventie externa.

In sfarsit, regimul Horthy, impus in toamna lui 1919, dar consolidat abia dupa ianuarie 1920, avea sa aduca cu sine -Teroarea Alba- pe plan intern si relatii extrem de tensionate cu vecinii, potentate de incercarile de restauratie habsburgica si de diverse actiuni revizioniste si iredentiste. Semnarea tratatului de la Trianon, la 4 iunie 1920, si ratificarea acestuia de catre parlamentul maghiar in toamna aceluiasi an nu au dus la o normalizarea relatiilor cu vecinii, ci doar la transformarea confruntarilor directe, deschise, in ceea ce am putea numi un -razboi rece-.

-Durerea copilului mut nu o intelege nici muma-sa-

Trianonul – sau -noul Mohacs-, cum a mai fost el numit – a lasat natiunea maghiara intr-o neagra disperare. Durerea nu putea fi alinata decat prin incurajarea sperantei ca tratatul nu putea fi permanent, ca mai devreme sau mai tarziu el va fi modificat. Milioane de copii din Ungaria rosteau zilnic -Crezul maghiar-: -Cred intr-un singur Dumnezeu,/ Cred intr-o singura Patrie,/ Cred intr-un unic etern Adevar divin,/ Cred in invierea Ungariei. Amin-; deviza statului maghiar in primii ani interbelici devenise: -Ungaria trunchiata nu este tara, Ungaria intreaga este Rai!-; chelnerii din Budapesta adaugau cate o coroana la fiecare nota de plata, -pentru ajutorarea celor izgoniti din patria natala din pricina sentimentelor lor patriotice maghiare-. Liderii de la Budapesta au transmis aceste mesaje si catre maghiarii ramasi in tarile din preajma, aspirand in felul acesta sa atenueze imensa frustrare resimtita de fostii stapani din Transilvania, Slovacia sau Voivodina.

Nici un lider maghiar nu-si putea permite sa nu tina cont de sentimentele natiunii ungare in privinta a ceea ce se intamplase in perioada 1918-1920 si culminase cu semnarea Tratatului de la Trianon. Nu impartasim opinia conform careia marea masa a natiunii maghiare era prea putin interesata de urmarile primului razboi mondial pentru Ungaria, singurii afectati si care se agitau zgomotos fiind aristocratii unguri, eventual alaturi de marii industriasi, bancheri, ofiteri si mica nobilime. Dimpotriva, suntem de parere ca a existat un consens in Ungaria in privinta urii impotriva a tot ceea ce reprezenta Tratatul de la Trianon. Altfel spus, a existat in aceasta privinta o relatie cu dublu sens intre elita maghiara si marea majoritate a populatiei. Pe de o parte, potentatii – care fusesera, intr-adevar, marii perdanti, cel putin din punct de vedere material, ai Trianonului -, chiar sa fi vrut, n-ar fi putut sa renunte la condamnarea pacii si la incercarea de a o modifica. Ar fi riscat sa fie considerati tradatori, vanduti inamicului, sau simpatizanti ai guvernarilor de stanga din anii 1918-1919, etichetate de mai toata lumea drept responsabile pentru dezastrul tarii. Iar, pe de alta parte, maghiarul de rand isi transfera obida pentru toate problemele sale asupra Trianonului. Oamenii de afaceri aflati in dificultate, profesorul prost platit, functionarul sau muncitorul somer, toti au aruncat vina pentru necazurile lor pe Trianon. Maghiarul credea ca el era prost imbracat, flamand si fara lucru pentru ca Trianonul il nedreptatise. Campania impotriva tratatului -inrobitor- nu avea nevoie de prea multi agitatori extremisti. Faptul ca acestia au existat, ca statul s-a implicat serios in activitati revizioniste si iredentiste este indubitabil. Insa este greu de crezut ca aceste activitati ar fi avut amploarea cunoscuta, daca nu s-ar fi bucurat de o sustinere populara masiva.

Aproape toti maghiarii credeau din tot sufletul in anii interbelici – dar si mai tarziu – in adevarul ilustrat de un proverb unguresc: -Durerea copilului mut nu o intelege nici muma-sa-. In consecinta, a fost o decizie colectiva sa-si vocalizeze durerea, sa-si exhibe ura si sa lupte pe toate planurile si cu orice mijloace impotriva Tratatului de la Trianon si a sustinatorilor/beneficiarilor acestuia si pentru modificarea verdictului, in special de natura teritoriala, cu care se incheiase primul razboi mondial pentru natiunea maghiara. Din multitudinea de cai si metode de actiune in acest sens, pot fi amintite cateva mai importante: desfasurarea unei propagande revizioniste de mare amploare in tara si in strainatate, organizarea unor actiuni iredentiste si de spionaj impotriva statelor vecine, concentrarea diplomatiei maghiare pe telul primordial al obtinerii de sustinere internationala pentru revizuirea Trianonului si pregatirea armata pentru realizarea prin intermediul confuntarii militare a obiectivelor revizioniste.

Inevitabil, o asemenea desfasurare de forte nu putea sa nu dea nastere la riposte din partea celor vizati de activitatile revizioniste maghiare. Raspunsul romanesc – asemanator cu cele venite din partea cehoslovacilor si iugoslavilor – avea in vedere scopuri si actiuni contrare celor maghiare: propaganda antirevizionista, contraspionaj, descoperirea si anihilarea actiunilor iredentiste, activitate diplomatica antirevizionista si pregatiri militare, pentru a se putea face fata unei confuntari armate cu maghiarii si eventualii aliati ai acestora.

-Mai bine un sfarsit cu groaza decat o groaza fara sfarsit-

Revenind la pelicula intitulata -Trianon-, credinta noastra este ca ea e, in fond, o lamentatie desperata a unui regizor (Koltay Gabor), a persoanelor (Csurka Istvan, Duray Miklos, Fejto Ferenc, Glatz Ferenc, Nemeskurty Istvan, Pozsgay Imre, Raffay Erno, Szervatius Tibor, Laszlo Tokes) care si-au exprimat opinii in acest film despre efectele Trianonului asupra Ungariei si maghiarilor, iar in ultima instanta un strigat desnadajduit al unui grup de maghiari care inteleg ca Tratatul de la Trianon a fost, in cele din urma, -ratificat- de marile puteri, de Europa, de lumea civilizata, de cei care conteaza, adica de Istorie. Intreg documentarul este o insiruire de ocazii pierdute sau nefructificate indeajuns, ca si de optiuni eronate ale unor lideri maghiari: s-a gresit dandu-se credit cosmopolitismului liberal inainte de primul razboi mondial; tabara a fost defectuos aleasa in Marele Razboi; gruparile de stanga care au condus tara in 1918-1919 au nenorocit Ungaria; extremismul de dreapta din perioada interbelica isi are originea in -Versailles- si -Trianon-; din pacate, revizuirile teritoriale din 1938-1941 in favoarea Ungariei au fost facute cu asistenta puterilor ce se vor dovedi perdante in cel de-al doilea razboi mondial; sperantele imediat postbelice s-au dovedit iluzorii; ocupatia comunista a inlaturat preocuparile legate de Trianon; momentul 1956, de rabufnire nationala a ungurilor, a scos in evidenta tradarea Occidentului, care a permis mentinerea controlului sovietic si, in felul acesta, a scapat de problematica Trianonului.

Lista poate continua, insa marea ocazie pierduta, sunt de parere participantii la realizarea filmului, a fost, indubitabil, cea din 1989. O spune cel mai vehement si mai resentimentar dintre cei care-si exprima opinii in acest film, Laszlo Tokes: -Ar fi trebuit ridicata problema Tratatului de pace de la Trianon in 1989, ceea ce ar fi insemnat realipirea Transilvaniei…-. Tot episcopul reformat este cel care rosteste si cea mai belicoasa fraza: -Pana nu are loc reconsiderarea Trianonului, redescoperirea lui in contextul genocidelor, al Holocaustului, pana atunci nu avem sansa reala la schimbare-. Aici nu-i vorba doar de trivializarea si relativizarea marilor crime din istoria secolului XX, ci si de un egocentrism dus la extrem. Nimeni nu-ti poate refuza dreptul la suferinta, dar a crede ca poti sa-ti impui durerea ca regula pentru intreaga omenire nu este decat o infatuare gratuita, o incremenire ridicola intr-un proiect ce nu a fost niciodata viabil.

Acest puseu atat de maghiar de -nationalism al frustrarii-, ilustrat de acest film, deriva din marea dezamagire contemporana a unor unguri: Europa nu mai este interesata de autonomii exclusiviste, segregari artificiale si insularitati gratuite. Nu intamplator accentele antieuropene, anticapitaliste, antiliberaliste (in sensul larg al cuvantului) abunda in acest documentar propagandistic. Integrarea europeana e perceputa doar ca o globalizare dizolvanta pentru constiinta nationala. Mai mult decat atat, chiar in Ungaria, printre maghiari, discursul intemeiat exclusiv pe -sindromul Trianon- incepe sa nu mai aiba cautare. Sunt oameni care, in acest context, simt ca-si pierd ratiunea de a fi. Nu mai pot explica totul prin efectele Trianonului. Reactia romaneasca ar trebui sa fie una de compasiune rezervata: orice durere trebuie respectata, dar carantina este obligatorie in cazul bolilor molipsitoare. Nationalismul, fie si cel maghiar -al marilor deziluzii-, provoaca un nationalism romanesc reactiv, cu rol curativ. Este o reactie naturala a sistemului imunitar al organismului national.