Box cu umbra

Nu-i pace sub maslini. Ceva – negativ, fireste – se intampla. Poate si datorita faptului ca, periodic, avem talentul, incontestabil, de a ne bate, vorba romanului, cuie-n talpa. Bunaoara, in box. Cata energie – pozitiva – se stransese in primavara, in -primavara visurilor noastre-, cand nobila arta revenise in prim-plan, de o maniera senzationala, prin aducerea la Bucuresti a unui urias campion, Leonard Doroftei, si a unui meci-soc, de neuitat, cu centura profesionistilor pe masa…

Toata suflarea boxului romanesc canta aceeasi arie. A bucuriei. A solidaritatii. A frumusetii sufletesti. Era, intr-adevar, reconfortant sa vezi cum, ca prin farmec, disparusera neintelegeri, orgolii, intrigi. Fara lovituri sub centura – parea noul moto, aflat la moda atunci. Dar nu prea mult timp, din nefericire. Pentru ca, dupa izbanda magnificului Doroftei, mizeriile au inceput sa iasa din nou la suprafata, ca intr-o pelicula de mana a saptea, generand vijelia in familia boxului. Nu pare sa fie clasica furtuna intr-un pahar cu apa. Nici nu vrem macar sa anticipam. Multumindu-ne sa privim, constatam ca goeleta boxului a inceput sa ia apa, e in pericol sa naufragieze: Obreja, numarul doi in federatie, si-a depus demisia, Vastag l-a imitat, iar Doroftei, aflat dincolo de Ocean, in Canada, arunca sageti spre Armas, cel care pare sa fi ramas stapanul absolut al boxului, fiind ales si in structurile europene de conducere. Gratie unei abilitati pe care nu i-o poate contesta nimeni.

Acesta e scenariul. Pe undeva trist, pe undeva caragialesc. Scenariu dominat, e limpede, de interese de grup, probabil, tot mai mari. Fie si pentru simplul motiv ca atat Armas, cat si Obreja sunt importanti oameni de afaceri. Ce i-o fi apucat, de ce a intrat microbul scandalului intre ei? Dovedisera, cum s-a vazut la Gala Doroftei, ca pot juca aceeasi carte, umar la umar, corect, cinstit, fair-play. Revine obsedant -momentul Doroftei-, de la Bucuresti? Poate. Orice s-ar obiecta, a fost singurul episod cand, solidari in fata unui eveniment de anvergura nationala, dar nu numai, oamenii boxului, ai sportului romanesc, toti fara exceptie, au tras in aceeasi directie. Ulterior? Deziluzii in serie. Si o tristete iremediabila. De ce sa tragem barca pe uscat, cand putem s-o scufundam? Avem, cum s-ar spune, vocatia raului, a distrugerii, a autodistrugerii, in ultima instanta?

Deocamdata, printre fulgii de nea, moi si pufosi, ascultand clinchetul clopoteilor, visam (atat ne-a mai ramas!) un nou meci mare al -Mosului- nostru drag, in martie viitor. Performanta adevarata, cum ne-a demonstrat Doroftei, cere sudoare si sange, nu clevetiri si – inca mai grav – uneltiri. Iar Doroftei este singurul profesionist care ne-a inseninat fruntile, daruindu-ne iluzia ca putem fi si altfel decat in viata de zi cu zi, ca putem fi campioni -pe termen lung-. E poate si asta o -meserie-. Putin neobisnuita, ce-i drept, pe la noi.