Ulpia Traiana Sarmisegetusa, mica Romă din Ardeal

Cotidianul britanic „The Guardian“ a publicat, de curând, un „clasament“ al celor mai frumoase și atră­gătoare destinații turistice din România. Este vorba despre o listă care, reflectând opiniile exprimate de cititorii ziarului, menționează, pe primul loc, vestigiile anticului oraș „Ulpia Traiana Sarmisegetusa“. Iar această poziție „de top“ aduce cu sine concluzia, îmbucurătoare pentru noi, că un număr important de englezi au vizitat acel loc încărcat de istorie și au rămas impresionați de ceea ce au văzut acolo. Sincer vorbind, au și avut de ce: chiar și așa cum sunt acum, sfârtecate adânc de vitregia timpului și a vremurilor, relicvele antice de acolo vorbesc despre mărația imperială a unei metropole antice, fosta capitală a Daciei romane.

Vitrina de lux a Imperiului

Privită superficial, cu ochiul grăbit al turistului, actuala Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau, pe numele său complet, menționat în inscripțiile Romei antice „Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa“ pare a fi, acum, doar o îngrămădire de ziduri ruinate și pietre cioplite, vestigii ciudate pe care doar eforturile perseverente ale arheologilor reușesc să le scoată din îmbrățișarea grea a pământului. Abia atunci când ai timpul și răbdarea îți permit să le privești mai atent, observi că marmura fină, cioplită măiastru în modele rafinate, le-ai mai văzut doar în cartea de istorie antică, în capitolul consacrat artei din Imperiul Roman. ?ê?£i, până la urmă, chiar acesta este adevărul: Ulpia este o Romă mai mică „înfiptă“ adânc în teritoriul dacilor, foarte aproape de Sarmisegetusa, capitala lui Decebal. Iar începuturile acesteia sunt legate, strâns, de cele două războaie daco-romane. Războaie cumplite a căror memorie a fost imortalizată în „Columna lui Traian“ cel mai impresionant „jurnal de război“ ilustrat din toată lumea antică. În schimb aici, pe meleagurile noastre, cele două conflicte militare ne-au lăsat moștenire „Ulpia Traiana Sarmizegetusa“, mica Romă pe care o admiră, acum, cititorii britanici ai cotidianului „The Guardian“.
În urmă cu două milenii, între anii 105-106, în vremea celui de-al doilea război daco-roman, undeva, în sud-vestul depresiunii Hațeg, la doar patru zeci de kilometri distanță de capitala dacilor, comandanții Legiunii a V-a „Macedonica“ au ordonat construirea unei tabere militare fortificate, un punct de sprijin deosebit de important în strategia acelui război cumplit. Ulterior, după victoria definitivă a romanilor, Terentius Scaurianus, primul guvernator al provinciei Dacia, a construit aici, între anii 108-110, un oraș superb care, timp de peste două secole, a fost capitala administrativ-economică, politică și cultural-religioasă a provinciei Dacia.
Inițial, adică imediat după întemeierea sa, noul centru urban a primit rangul de „Colonia“, așezare populată, inițial, cu veterani supraviețuitori ai celor două războaie dacice. Considerați „cetățeni“ romani, locuitorii capitalei de provincie au beneficiat, încă de la început, de „Ius italicum“, termen juridic specific Romei antice, conform căruia, cetățenii romani care au colonizat Dacia se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice de care aveau parte locuitorii Romei. Ceva mai târziu, în vremea împăratului Hadrian, în semn de omagiu pentru eroismul foștilor adversari daci, Ulpia Traiana a primit și numele de Sarmizegetusa. Apoi, între anii 222 și 235, „mica Romă“ din inima Ardealului a fost ridicată la rangul de „Metropolis“, adică oraș-capitală deosebit de important în structura administrativă a Imperiului. În timpul său de glorie, era un oraș puternic fortificat cu o populație de circa 30.000 de locuitori.
   De fapt, de-a lungul întregii sale existențe, Ulpia Traiana Sarmisegetusa a fost una dintre cele mai luxoase „vitrine“ ale civilizației romane, menită să-i fascineze pe „barbarii“ atât de greu cuceriți. Dar și să-i cucerească, zi de zi, oferindu-le luxul, bogăția și fastul nemaiântâlnite pe acele meleaguri sălbatice. În plus, „Metropolis“ demonstra, pe viu, formidabila eficiență administrativă a noilor stăpâni, reprezentanți ai unei culturi spectaculoase, care se considera „buricul“ lumii civilizate. Scoase la iveală de arheologii contemporani, vestigiile vechiului oraș roman, vechi de aproape două mii de ani, sunt și acum deosebit de impresioante. ?ê?£i bineânțeles că, pentru localnicii de atunci, obișnuiți cu austeritatea așezărilor dacice obișnuite, imaginea orașului cioplit în marmură albă trebuie să fi fost cu adevărat fabuloasă. Zidurile masive ale fortificațiilor erau construite în conformitate cu cele mai subtile standarde ale ingineriei militare romane. Partea fortificată a așezării avea forma unui dreptunghi care acoperea o suprafață de circa 32,4 hectare. Zidul exterior avea o lungime de 600 de metri, o lățime de 540 și o înălțime medie de cinci metri. El era zidit din blocuri de piatră atent fasonate, și îmbinate cu un mortar special care și-a păstrat rezistența până în zilele noastre. La partea lui superioară era prevăzut cu creneluri, iar pe fiecare latură câte o poartă masivă. Porțile erau legate între ele prin două străzi principale, adevărate bulevarde care, întretăiate în unghi drept, străbăteau incinta dintr-o parte în alta. Piața principală, de fapt centrul orașului, se afla în mijloc, la întretăierea celor două axe edilitare pomenite mai sus. Interiorul fortificat, scut contra invaziilor barbare adăpostea clădirile administrative și religioase și reședințele înalților funcționari romani. În afara incintei, dincolo de fortificații, se aflau casele și gospodăriile obișnuite dar și unele temple și alte construcții publice sau particulare. Tot acolo, dar la oarecare distanță se aflau necropolele, adevărate „orașe ale morților“ orânduite după reguli la fel de stricte ca și lumea celor vii. Intrarea principală a orașului era flancată de „Tetrapillum“, o poartă de mari dimensiuni care, asemănătoare unui arc de triumf, era flancată de niște coloane cioplite în marmură albă, înalte de aproape zece metri, care susțineau un fronton triunghiular înalt, și el, de circa trei metri. În centrul urbei exista Palatul Augustalilor, Amfiteatrul, Forumul, templele celor mai importante zeități ale panteonului roman, plus multe alte edificii publice, dar și reședințe particulare. Tot în centru se afla și „Domus Procuratoris“, reședința „Procuratorului financiar“ al provinciei, funcție de rang înalt, echivalentă celei pe care celebrul Pillat Pontius o deținea, cam în aceeiași vreme, în Iudeea. Semna de înaltă civilizație pentru acele vremuri, Ulpia era înzestrată și cu un sistem de canalizare deosebit de complex, ale cărui urme s-au păstrat până în ziua de azi. În plus, la fel ca orice altă mare metropolă romană, Ulpia Traiana avea și „Therme“, băi publice cu apa rece și apă caldă, la care se adăugau și un soi de saune cu aburi.

Efigiile imperiale

Exact în mijlocul orașului, cândva a existat o statuie omagială a împăratului Traian, care era reprezentat într-un car de luptă tras de patru cai. Turnată în bronz aurit, acestă efigie imperială era cu adevărat impresionantă, cu nimic mai prejos de cele care se înălțau, la fel de trufașe, chiar în „Cetatea Eternă“ de la Roma. Galeria statuilor imperiale a fost completată, ulterior, cu monumentele închinate altor împărați și ale unor mari căpetenii militare care au salvat orașul din diverse evenimente și crize militare deosebit de dramatice. În anii 117-118 d.C în Dacia a avut loc o răscoală a sarmaților. Revolta a fost înăbușită în sânge de generalul Quintus Marcius Turbo, trimis aici de împăratul Hadrian. Drept mulțumire pentru că a readus pacea și a îndepărtat pericolul de zidurile fortificate ale orașului, la Ulpia au fost ridicate statui omagiale dedicate împăratului și generalului său. Apoi, în secolele care au urmat, alte evenimente la fel de dramatice au adus după ele construcția unui mare număr de statui monumentale, dedicate altor împărați și generali romani. Apoi, la un moment dat, administrați imperială a fost obligată să părăsească Dacia. Iar ceva mai târziu, Roma însăși a pierdut poziția de putere mondială. Totuși, chiar și după secole de decadență, vestigiile Ulpiei Traiana Sarmizegetusa au rămas în picioare, chiar dacă preschimbate în niște ruine spectaculoase. După aproape un mileniu și jumătate, pe la 1495, preotul Ioannes Mezerzius a adunat toate inscripțiile latine pe care le-a găsit prin acea zonă. Peste alte câteva secole, cercetarea inscripțiilor găsite acolo a fost preluată de istoricul transilvănean Stefanus Zamosius și de italianul Aloysius Ferdinand Marsigli, ofițer aflat în slujba împăratului Austriei. Dar primele cercetări cu cu adevărat științifice au început după anul 1832, când Iohan Michael Ackner a descoperit în cetate un mozaic antic de 8,14 x 6,45 metri, care o reprezenta pe zeița Victoria, plus alte câteva zeități romane. Alte sapaturi arheologice sistematice s-au făcut între anii 1881și 1883, după ce la Deva s-a inființat Societatea de istorie și arheologie a județului Hunedoara. Lucrări de cercetare arheologica cu adevărat ample au început după anul 1973 și contiuă până în ziua de azi. Iar ceea ce scot acum arheologii sunt relicvele care i-au impresionat pe britanici.

Vasile Surcel