Autonomia maghiară, sloganul de sezon al UDMR pe luna martie

Luna martie este de mulți ani de zile un interval al afirmării constante a autonomiei maghiare, în interiorul granițelor României.
În timp ce 83% dintre români consideră că autonomia locală cerută de UDMR este o solicitare exagerată, 58% dintre maghiari considera pretenția rezonabilă. Marea majoritate a românilor, 82,5%, apreciază pretențiile UDMR cu privire la autonomia locală ca fiind exagerate. Studiul este mai vechi dar datele nu s-au schimbat simțitor.
Recent, un oficial maghiar, chiar ambasadorul Ungariei la București, Oszkar Fuzes, a declarat într-o intervenție pe un post tv, că Budapesta susține autonomia teritorială și etnică a maghiarilor din Transilvania și s-a declarat de acord cu declarațiile secretarului de stat din MAE Ungar, Nemeth Zsolt, privind arborarea steagului Ținutului Secuiesc.
„Sunt de acord cu declarația domnului Nemeth Zsolt, nu numai pentru că sunt un reprezentant al guvernului lui, ci și din suflet. Nu înțeleg de ce un steag secuiesc devine o problemă atât de mare în România. Este vorba de o minoritate națională autohtonă. Steagul secuiesc nu este un steag străin în România. Nu prea înțeleg problema. (…) Singura propunere pe care pot să o fac este ca Ținutul Secuiesc să devină oficial. După câte știu, aceasta este o cerere foarte veche a secuimii. Nu eu și nici Ungaria nu facem această cerere. Asta este o cerere a locuitorilor Ținutului Secuiesc“, a spus Oskar Fuzes.
Întrebat dacă opinia sa este în acord cu cea a statului ungar, ambasadorul a răspuns: "Sigur că da, eu sunt reprezentantul statului ungar. Statul ungar sprijină cererea maghiarilor din România."

Proiectul autonomiei și planul Valev

Statul ungar are un temei foarte serios pentru atingerea acestui obiectiv, plan definit cu peste un deceniu în urmă de unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai politicii externe maghiare, Geza Jeszenski. Ungaria a exprimat deschis la cel mai înalt nivel nevoia transformării regiunii Transilvaniei în zona de complementaritate a Ungariei.
Încă de acum peste zece ani fostul ministru de externe Geza Jeszenski reafirma, pomenind un proiect sovietic, ideea „complementarității“ economice ce ar duce, în final la „perspectiva reîntregirii Ungariei Mari“: „Ideea înființării unor zone și regiuni economice comune se încadrează într-o concepție mai veche de împărțire a Europei de Est, care a fost lansată anterior prin „Planul Valev“… Ungaria nu a încetat să gândească tot felul de combinații ce vizează constituirea unor fomatiuni suprastatale de cooperare economică regionale, prin care să smulgă de sub tutela guvernelor centrale zonele locuite de maghiarii din țările vecine, facilitând totodată accesul său la materii prime și permeabilizarea granițelor, până la desființarea lor în fapt.
La început trebuie să constituim subregiuni de colaborare economică transfrontalieră care să asigure circulația liberă a bunurilor și persoanelor peste granițele comune actuale, dar în fapt urmărim că Transilvania să devină un spațiu de complementaritate al economiei ungare, iar ca scop politico-strategic, unirea maghiarilor în granițele lor existențe înainte de Trianon. Înființarea Euroregiunii Carpatice reprezintă doar începutul care conturează perspectiva reîntregirii Ungariei Mari, prin măsuri preponderent economice“ (Mitocratia imperială. Chestiunea Maghiară. Provocarea autonomiei – frontiera internă. Războiul logistic și „armele“ sale în Europa Centrală, pagina 179 – George Roncea – Revista de Sociologie, Geopolitică și Geoistorie – EUXIN, nr 1 – 2/1997).
Enclavizarea și secesiunea minorității maghiare, respectiv crearea unei frontiere ungare în interiorul României, ar putea constitui un model exploziv, un precedent de tip Kosovo într-un stat al Uniunii Europene, susceptibil a pulveriza stabilitatea întregii Europe.
Natura activității UDMR face parte dintr-o categorie mai largă de acțiuni ce reprezintă o amenințare la adresa României. UDMR reactivează, de la nașterea sa în data de 25 decembrie 1989 o amenințare reziduală, definiție ce acoperă acele amenințări și riscuri de securitate care au ca sursa procese inițiate sau derulate în plan regional din trecut, în cazul de față încă din perioada primului război mondial. Este important de menționat că fondatorul în fapt al UDMR a fost Ion Iliescu, alături de Domokos Gheza.
Ungaria, după Trianon, nu s-a împăcat niciodată cu efectele păcii, respectiv a considerat și consideră că Ardealul românesc li se cuvine iar „nedreptatea istorică“ trebuie „rectificată“ printr-o susținută activitate revizionistă. Spațiul acestui articol de ziar nu permite trecerea în revistă, fie și succint, a întregului interval de la Trianon încoace, însă numeroși istorici români și nu numai au probat deja aspectele îndelungatei bătălii duse de Ungaria pentru revizuirea efectelor Trianonului.
Perioada recentă, a ultimilor 20 de ani de la căderea regimului comunist din România a fost exploatată cu mijloace noi de liderii politici ai Ungariei, dintre care o mare parte au fost fie comuniști fie reprezentanți ai serviciilor comuniste de securitate, ceea ce nu i-a împiedicat să manifeste o mare eficacitate, comparativ cu liderii spațiului politic românesc, dintre care de asemenea o mare parte au fost fie comuniști fie reprezentanți ai Securității. Cu deosebirea semnificativă că securiștii și comuniștii maghiari au fost cu mult mai „naționaliști“ decât securiștii și comuniștii romani care au îmbrăcat diferite costumații de recuzită politică „democratică“ și au ocupat scaunele Puterii imediat după 1989.

Ion Iliescu, fondatorul UDMR

UDMR-ul s-a înființat, simbolic, la câteva ore de la execuția coordonată de către agentura sovietică, a fostului șef de stat, Nicolae Ceaușescu, și a soției sale. Liderii UDMR, majoritatea comuniști acerbi, la bază, au promovat mai mult sau mai puțin explicit, de la bun început, un tip de atitudine specific mai degrabă unei grupări tipic naționaliste, statutul UDMR și poziționările membrilor de vârf ai organizației demonstrând, că sub haina unei formațiuni cu pretenții europeniste de apărare a drepturilor minoritarilor, se află autentici luptători care și-au asumat, prin mijloace politice și nu numai, obținerea autonomiei Ardealului, curățirea etnică a zonei Covasna – Harghita și, în perspectivă, împlinirea visului Ungariei Mari.
Istoria ultimilor 20 de ani, până în zilele recente, când afirmațiile liderilor maghiari sunt mai tranșante decât oricând, probează o constantă a determinării radicale care ar putea fi un bun model pentru politicienii români, admițând că ar exista în clasa politică românească vreun elan patriotic autentic, nu de fațadă, ori din categoria găunoasă ce se încadrează în registrul deriziunii. Vectorul maghiar de subminare a statului român, de negare a drepturilor acestuia asupra propriului teritoriu devine de la un an la altul din ce în ce mai consolidat, pe măsura scăderii capacității de reacție a instituțiilor și a clasei politice (Maghiarimea a avut și are un program – recâștigarea Transilvaniei, interviu Raoul Sorban, pagina 178, Noua Revista Romana, nr 3-4 iunie iulie 1996 și nr 3 – 4 martie aprilie 1997)
Sistemul politic al alianțelor minoritare, a oferit UDMR-ului șansa de a controla succesiv mai multe guvernări în ultimii ani, astfel ca reprezentanții unui procent de etnici maghiari de maximum 5 la sută din populația României conduc în realitate autoritar destinele majorității. Intensificarea acțiunilor cu caracter provocator, de testare a reacțiilor romanilor și ale comunității internaționale și radicalizarea discursului public arata nerăbdarea Budapestei de a finaliza odată procesul început în forță în 1989, în scopul fructificării eforturilor depuse și acoperirii costurilor conexe.
Pentru a înțelege cadrul general al evoluției „problemei autonomiei“ dincolo de șarje patrio­tarde, de gângăveli a la Vadim Tudor sau imprecații a la Tokes, este nevoie de o trecere în revista profe­sionistă a temei. În urmă cu 16 ani, o publicație specializată a realizat o astfel de evaluare a premiselor și perspectivelor autonomiei maghiare – perspective confirmate în timp. Autoritățile nu au luat în seamă avertismentul iar lucrarea editată de un grup de cercetare a Facultății de sociologie aUniversitatii București, a fost citită – în afară de unele cadre ale serviciilor, mai ales de către membrii conducerii UDMR, care și-au luat măsuri.

Instalarea frontierei maghiare în interiorul României

Datele prezentate și coroborate în materialul invocat ofereau un segment de mozaic, o imagine ce putea ajuta la înțelegerea modului în care lucrează instituțional UDMR-ul și ilustrau o secvență a deficitului de securitate generat de prezența UDMR în cadrul politic ce a oferit acestui ONG acces la pârghii și instituții guvernamentale. Obținerea unui tablou mai vast al acțiunilor și activităților organizației ce reprezintă un nucleu de iradiere al unei lungi serii de riscuri și amenințări este utilă și astăzi astfel ca voi relua în perioada următoare, mai ales pentru prietenii ardeleni, pasaje ale acestui studiu, valabil nu doar pentru lecturi sezoniere, de luna martie.
Până una alta, evidențiez doar o scurtă selecție, premonitorie cumva, deoarece realitatea de astăzi confirma semnalul de alarmă tras în urmă cu 16 ani. Citez din nou un reprezentant de vârf al UDMR, care se exprima, încă din 1992, cât se poate de explicit:
„…minoritatea maghiară are o alternativă, respectiv revizuirea granițelor sau întreprinderea de măsuri de natură să determine autonomia statală a acestora în Ardeal“ Borbely Imre, 14.08.1992 (Interviu acordat pentru televiziunea ungară; pasaje din interviu au fost reluate într-un Document al mesei rotunde al partidelor politice din 31.05.1995, o dezbatere cu tema „Autonomia și minoritățile, o dezbatere necesară“)
În pasajul următor citez din mine însumi, respectiv din materialul publicat în 1997, în Revista Euxin, lansată de Părintele Galeriu, unul dintre părinții mei de suflet:
„Organizarea internă a UDMR, prin Consiliul Reprezentanților – un fel de miniparlament, și crearea unor direcții regionale cu rol executiv, care se ocupa de cadrele didactice, de problemele economice, de agricultură, de învățământ – ce imită activitatea ministerelor, duce cu gândul la organizarea de stat. În Secuime s-a trecut deja la utilizarea vechilor sigle și embleme din timpul ocupației hortiste, în consilii se folosește limba maghiară, la diverse întruniri și sărbători se cântă imnul de stat maghiar, deci de fapt „insule de autonomie“ cu atribute statale funcționează deja. De drept ar mai fi nevoie doar de o recunoaștere internațională fie și indirectă printr-un tratat care să permită consfințirea a ceea ce există în realitate, adică a unei organizări maghiare de tip statal pe teritoriul României.
Faptul că statul roman nu are nici puterea nici voința de a respinge un proces a cărui instalare pare inexorabilă, de înaintare a frontierei maghiare în interiorul granițelor sale, confirma ipoteza unei înfrângeri logistice de proporții. Ceea ce este mai grav, nu doar instituțiile par supuse înfrângerii, copleșite, ci chiar resortul esențial al reacției de întâmpinare – puterea spirituală – pare să se fi epuizat. Lipsa de reacție față de agresiune, dispariția spiritului de frontieră pot fi interpretate ca semne ale ștergerii identității antropo-culturale a poporului român.“
Nimic de adăugat…

George Roncea