Vânător de „stele căzătoatre”

”Iar la nunta mea, a căzut o stea”. Fără ca autorul popular să fi știut vreodată, aceste câteva cuvinte ale unei vechi balade se referă la meteoriți, cărora li se mai spune, întradevăr, și „stele căzătoare”. Cândva, poporul le considera semne de rău augur, căci se spunea că dâra de lumină pe care o lăsau pe bolta cerului nocturn anunța moartea cuiva. Mult mai târziu, oamenii au făcut legătura între spectaculoasele „stele căzătoare” și pietrele negre care puteau fi găsite, uneori, în locurile în care ele atingeau fața Pământului. Dar, abia în ultimele două-trei secole oamenii de știință au înțeles că meteoriții sunt niște mesageri cerești care ajung la noi, veniți din locuri extrem de îndepărtate, în care omul n-a pus niciodată piciorul. Și, cu siguranță, nici nu o să-l pună prea curând. Dar abia în ultimele cîteva decenii s-a aflat că ei vin și de dincolo de timp, din vremurile în care s-a pus în mișcare imensul „carusel” cosmic pe care-l numim sistemul nostru solar, căminul astral care adăpostește lumea noastră și pe noi înșine. Modeste la înfățișare, de culoare neagră, cioplite parcă de mâna unui artist plictisit, aceste obiecte extrem de rare sunt, de fapt, niște „călători” prin timp, martori tăcuți la „facerea lumii” noastre cosmice. Cei din vechime îi venerau, considerându-i semne trimise de zeii din ceruri. Savanții zilelor noastre cercetează aceste pietre ciudate cu cea mai modernă aparatură pe care știința le-o pune la dispoziție.
 
Pietrele tunetului

Dicționarele definesc meteoriții ca fiind „Obiecte minerale sau metalice, provenite dintr-un corp cosmic, care, traversând atmosfera, cad pe suprafața Pământului.” Ei sunt dârele de lumină, de o stranie și nelumească frumusețe, pe care le vedem brăzdând bolta cerească, în nopțile senine. De obicei, atunci când îi zărim, își trăiesc, însă, ultimele lor clipe de „viață”. Extrem de rar, bucăți mai mari sau mai mici din ei apucă, totuși, să ajungă pe Pământ. Numite cândva și „pietrele tunetului”, bucățile de rocă căzute din ceruri erau considerate mesageri ai atotputernicilor zei. Într-o ciudată concordanță cu aceste credințe vechi de când lumea, pînă la un moment dat, chiar și raționaliștii oameni de știință europeni n-au crezut că ei ar putea veni direct din spațiul cosmic. Motiv pentru care, pe la mijlocul sec. XVIII, pe vremea cînd era președintele Academiei Franceze, marele savant Antoine-Laurent de Lavoisier – „părintele chimiei moderne”, le-a negat nobila origine cosmică. ?ê?£i a susținut, sus și tare, că meteoriții nu pot exista pentru că, pur și simplu, pietrele nu au cum să cadă din cer. Chiar plină de  un orgoliu nejustificat, bazat doar pe aplombul oferit de rangul „academic” al celui care a emis-o, obtuzitatea plină de autosuficiență a acestei afirmații categorice a fost contrazisă în următoarele cîteva decenii, când savanții au început să se ocupe de studiul acestor pietre ciudate căzute, totuși, „din cer”.

Când cerul cade pe Pământ

Majoritatea meteoriților n-au un aspect deosebit de impresionant. Închiși la  culoare, au suprafața arsă, marcată de urmele unui șoc termic extrem de intens. Unii au cîteva grame, mici și modeste așchii de rocă. Alții au cîteva kilograme. ?ê?£i doar în foarte rare cazuri, ating talia unor „uriași”, grei de câteva tone. Bineînțeles că ciudatul lor aspect a putut fi înțeles doar după ce li s-a acceptat originea cosmică. Cum spuneam, poporul îi numește „stele căzătoare”. Iar la o primă vedere, chiar asta par a fi, atunci când îi vedem brăzdând bolta cerească, mai ales în nopțile senine. În cea mai mare parte a anului, cam de cinci-șase ori pe oră, pe cer își face apariția un punct luminos, exact ca o stea, care lasă impresia că se desprinde din locul ei și se prăbușește într-un abis care, de obicei, o înghite în scurt timp. Astfel se face că arătarea chiar pare a fi o „stea căzătoare” care lasă în urmă o dâră de lumină ce se stinge, rapid, odată cu ea. Abia în ultimul secol și jumătate de cercetări, oamenii de știință au înțeles că acolo sus, în spațiul sideral „stelele căzătoare” sunt niște bucăți de rocă, majoritatea de foarte mici dimensiuni, vechi de milioane și uneori chiar de miliarde de ani. Totuși, indiferent de dimensiunile lor, acestea se comportă exact ca orice alt corp cosmic: se învârt cu mare vitză în jurul Soarelui, pe orbite distincte. Iar atunci cînd traiectoria unuia dintre ele se întretaie cu orbita Pământului, ele pătrund în câmpul gravitațional terestru, moment în care intră și în ultimele clipe ale existenței lor cosmice. Totuși, cum se naște strălucirea de o clipă a unei „stele căzătoare”? În mai mult etape. Indiferent de mărime ar avea ei, meteoriții se mișcă în jurul Soarelui pe traiectorii eliptice, cu viteze cuprinse între 12 și 75 km/sec. Viteză care variază în raport cu unghiul de intrare în atmosferă. Ajuns la o distanță de două-trei mii de kilometri față  de suprafața terestră, un asemenea corp intră în straturile superioare ale atmosferei care, acolo, este încă extrem de rarefiată. Apoi, în secundele următoare, cînd meteoritul ajunge la circa două sute de kilometri înălțime, frecarea cu aerul devin din ce în ce mai intensă, fapt care produce o rapidă încălzire, atât a corpului însuși, cât și a aerului tot mai dens din apropierea sa. Frecarea cu aerul ridică temperatura obiectului la peste 2000 de grade Celsius, în timp ce aerul din fața lui ajunge la peste zece mii de grade. Fapt care produce arderea, urmată de un proces deosebit de intens de evaporare care consumă materia meteoritului. Acela este momentul în care el devine o „stea căzătoare” vizibilă pe bolta nocturnă. Lucrurile se schimbă atunci cînd „musafirul” spațial este de mari dimensiuni. Într-un asemenea caz, particulele de aer din fața meteoritului, pe care forțele aerodinamice nu mai reușesc să le disloce, formează un soi de „pernă” de aer care-i frânează mișcarea din ce în ce mai rapid. Ajuns la 20-30 de kilometri înălțime, meteoritul ajunge în ceea ce specialiștii denumesc „zona de oprire” unde, datorită scăderii vitezei de deplasare în raport cu suprafața terestră, forțele de frecare cu aerul scad foarte mult, strălucirea luminoasă încetează iar la suprafața „musafirului” cosmic se formează o crustă de culoare neagră, rezultată din întărirea materiei incandescente. Deosebit de rapidă, răcirea este provocată de temperatura deosebit de scăzută pe care o are aerul la  câțiva kiometri înălțime. Tot cam din acel moment, meteoritul începe să cadă liber către sol, mișcat doar de propria sa greutate. În cazul în care, „mesagerul” cosmic a avut dimensiuni foarte mari la intrarea în atmosferă, mișcarea lui produce zgomote puternice, ca niște tunete. În plus, de multe ori, meteoriții mari se sparg, ori chiar explodează producând o veritabilă ploaie de pietre de diferite dimensiuni împrăștiate pe suprafețe foarte mari.

Uriașii
Conform calculelor făcute de specialiști pe Pământ cad, anual, circa două milioane de tone de micrometeoriți, care compun așazisul „praf meteoric”. Dacă la intrarea în atmosferă meteoritul are mai puțin de cinci kilograme, el arde complet, lăsând în urmă o dâră luminoasă, de fapt un nor alungit, compus din vapori și pulberi incandescente, a căror compoziție variază în raport cu structura lui fizico-chimică. Savanții mai afirmă că circa patru tone de meteoriți apucă să ajungă, zilnic, pe suprafața Pământului. Pare mult, însă dacă raportăm această cantitate la toată suprafața terestră, inclusiv cea a mărilor și oceanelor, rezultă că ei chiar sunt niște rarități excepționale, care justifică, din plin, atenția pe care le-o acordă savanții. Dar și pe cea a colecționarilor pasionați care, adeseori, cutreieră lumea în căutarea lor. Meteoriții foarte mari, a căror cădere lasă în urmă cratere de impact apar, însă, cu mult mai rar, în medie unul la circa 150 de ani. Iar cei cu adevărat uriași, care odată căzuți pe Pământ, provoacă dezastre la nivel planetar, apar odată la câteva zeci de milioane de ani. Oamenii de știință apreciază că ultimul asemenea „ucigaș planetar” este cel care, prăbușit pe Pământ în urmă cu 65 de milioane de ani undeva în actuala zonă a Golfului Mexic, a provocat dispariția în masă a dinozaurilor. Specialiștii apreciază că acela a fost un meteorit de dimensiuni monstruoase, un uriaș care ar fi avut circa 12 kilometri în diametru. Acum, urmele craterului rezultat din acest impact apocaliptic se află în subsolul zonei, la peste un kilometru adâncime, ascunse sub nenumărate straturi de aluviuni acumulate acolo de-a lugul ultimelor zeci de milioane de ani. În schimb, în alte zone ale lumii,  s-au păstrat alte cratere de impact, apărute după căderea unor meteoriți, ce-i drept nu la fel de mari ca acela care a șters definitiv dinozaurii din cartea vieții terestre. Cel mai cunoscut dintre acestea, celebru în toată lumea, este „Craterul Meteor”, din nordul Arizonei, un crater deosebit de spectaculos pe care indigenii l-au botezat „Canyon Diablo”- Groapa Diavolului. Foarte bine păstrat, el are un diametru de 1220 metri și o adîncime de peste 180. Impactul care i-a dat naștere a avut loc acum aproximativ 40.000 de ani. În apropierea lui s-au descoperit cîteva zeci de tone de materie cosmică, din care cel mai masiv fragment cîntărește 425 kilograme. A fost un meteorit metalic, compus dintr-un aliaj de tipul nichel-fier, cu un diametru estimat la circa 50 de metri și o greutate de peste 150.000 de tone. Un caz cu totul aparte, neelucidat complet nici până în ziua de azi este celebrul „Fenomen Tungus”, din vara anului 1908. Atunci, câteva milioane de copaci din tundra siberiană au fost doborâți și carbonizați parțial, după o „schemă” circulară, de parcă ar fi fost loviți de suflul unei explozii cumplite, produse  la mare înălțime. O explozie care a provocat o undă de șoc resimțită chiar și pe alte continente. A fost un fenomen misterios care a primit tot soiul de explicații, de la impactul cu un meteorit extrem de mare până la impactul cu nucleul unei comete care s-ar fi ciocnit de planeta noastră. Ba, la un moment dat a circulat și ideea că fenomenul a fost provocat de un OZN „kamikaze”, care s-a „sacrificat” ciocnindu-se de bună voie cu un asteriod care, altfel, ne-ar fi lovit planeta și ne-ar fi distrus civilizația. Dar, concret, în lipsa unor urme materiale palpabile, „Fenomenul Tungus” rămâne o enigmă încă neelucidată.
   Bineînțeles că nici țara noastră n-a fost ocolită de „mesagerii” spațiali. În această privință specialiștii menționează opt meteoriți căzuți pe teritoriul României în ultimul secol și jumătate. Recuperate de pe teren, relicvele lor au ajuns atît în laboratoarele de cercetare cît și în colecțiile de specialitate ale unor mari muzee. În ordine cronologică, primul este cel căzut pe 4 septembrie 1852, la Mădărașul de Câmp, un meteorit destul de mare, din care s-au recuperat 22,7 kilograme de fragmente, expuse acum în colecțiile a 49 dintre marile muzee ale lumii. Cinci ani mai târziu, pe 15 octombrie 1857 în satul Ohaba din județul Alba a căzut un alt meteorit, din care s-au recuperat 16,25 kilograme. Dar cel mai celebru este cel care a căzut pe 3 februarie 1882, în județul Culj, la Mocs, sau Mociu după numele actual al localității. Mărturii ale vremii au relatat că spectaculosul fenomen ceresc a fost văzut, mai întâi, deasupra Budapestei. De acolo s-a deplasat spre est iar în apropierea Clujului a explodat și s-a spart în multe fragmente care au căzut în zona localităților Jucu, Mociu și Pălatca. Calculele ulterioare au arătat că, înaintea exploziei, meteoritul de la Mociu ar fi avut cam 300 kg  din care s-au recuperat în jur de o sută de kilograme de fragmente. Dintre acestea, 42 kg. se află la muzeul din Cluj Napoca, iar restul în alte 108 muzee din toată lumea. Ceva mai aproape de zilele noastre, în vara anului 1937, la Tăuți – jud. Arad a căzut un meteorit de 21 de kilograme, iar pe 12 iunie 2008, la Pleșcoi, jud. Buzău, un altul, de 6,91 kilograme. Aceștia sunt cei mai mari, căci, de-a lungul ultimului secol și jumătate, pe meleagurile noastre au mai „aterizat” și alți meteoriți, însă mult mai mici, cu o greutate de maximum o jumătate de kilogram. Toți aceștia sunt, însă, niște pitici pe lângă cei descoperiți înalte zone ale lumii. Cel mai mare meteorit cunoscut  este „Hoba”, descoperit în 1927 în Africa de sud-vest, greu de circa 70 de tone. La fel de impresionanți în ceea ce privește greutatea sunt și „Anihito” de 33 de tone, descoperit în Groenlanda, la începutul secolului trecut,  „Bacubirito”, de 25 de tone, descoperit în anul1863 în Mexic, precum și  „Mbosi”, un meteorit de 25 de tone găsit în anul 1930, în Tanganica.  

Vasile Surcel