La începutul anilor 90, dezintegrarea violentă a Iugoslaviei șI implicit  lipsa de fermitate a comunității internaționale  a demonstrat cåt departe era Europa, post Război Rece de a-șI construi o nouă ordine sigură șI pacistă(n.r conceptul aparține politologului american Robert Hutchings),după căderea Cortinei de Fier în urma mișcărilor din 1989.În fond,eșecurile politicii occidentale au provenit în ceea mai mare parte de la faptul că aceasta a fost prima provocare concretă a ordinii aflate în curs de stratificare  pe bătrånul continent șI totodată primul test al conceptului prost definit de ”autodeterminare dintr-un stat multietnic”.  Cazul iugoslav a prevestit era post război Rece într-un alt mod decåt a fost procesul destrămării pașnice a Cehoslovaciei. Principiul de bază în abordarea problemei iugoslave pentru guvernele occidentale șI implicit pentru Casa Albă  a fost că acest stat balcanic nu mai era important deoarece nu mai putea fi o arenă pentru conflictul dintre EST șI VEST, după cum fusese în anii 50-60 în vremea lui Iosip Broz Tito. ”Secretarul  adjunct de stat Eagleburger șI cu mine am fost de acord că în vizitele mele la începutului anului 1989 la Belgrad șI capitalele republicane, voi transmite un nou mesaj: iugoslavia nu mai beneficia  de importanța geopolitică pe care I-au acordat-o Statele Unite în timpul Războiului Rece” nota în memoriile sale ultimul ambasador SUA la Belgrad, Warren Zimmermann. Astfel, pe măsură ce se adåncea conflictul intern dintre Belgrad șI celălalte state membre ale federației, politica a fost prinsă între principiul arogant șI rezolvarea incertă. Practic, politica Occidentului a constatat în mod greșit faptul că în această regiune conta în jocul de putere dar din motive total diferite, rămase interiorizate încă din vremea celui de-al doilea război mondial. Încă de la mijlocul anilor 80, Iugoslavia se afla într-o criză prelungită adåncită de colapsul autorității centrale lasate moștenire de mareșalul Tito șI valorificate în mod explicit politic șI nu ideologic de Slobodan Milosevici, ca vehicul al alegerii sale în funcția de președinte al Serbiei în 1987. Pe de altă parte, Slovenia se distanțase de instituțiile federale dominante de sårbi,în sensul în care agenda politică de la belgrad se îndreptase în direcția construcției ”Serbiei Mari” din timpul lui Ștefan Dușan care cuprindea Muntenegru, cea mai mare parte din Bosnia-Herzegovina șI Macedonia.

Scånteia Croată șI principiul dominoului

În 1990, președinții nou-aleșI ai Sloveniei șI Croației, Milan Kucan șI Franjo Tudjman șI-au distanțat republicile de Serbia, din ce în ce mai represivă față de cele ale federației. Între timp, Croația a privat de drepturile civile marea sa minoritate sårbă prin lansarea unui baraj de propagandă în special în Krajna unde sårbii dețineau majoritatea locală, proclamånd statul național al națiunii croate”. Astfel, prin intermediul acestei manevre perverse, începuse dezintegrarea Iugoslaviei, fiind foarte clar că despărțirea avea să fie violentă șI extrem de contestată. Pe de altă parte anchilozarea Occidentului în față acestui dezastru umanitar a pregătit războiul civil care pentru o bună bucată de timp a pus în pericol întreaga construcție geopolitică balcanică.

Va urma