66 de ani de la 23 august 1944, între polemici și controverse

Ca-n fiecare an, de după revoluția din decembrie 1989, comemorarea zilei de 23 august stârnește polemici și controverse doar în breasla istoricilor pasionați de istoria celui de-al Doilea Război Mondial întrucât societatea românească s-a îndepărtat de istorie. Acest episod cu adevărat dramatic din istoria națională a devenit marginal, fiind consemnat doar în manualele de istorie drept „ziua în care România s-a desprins de Germania Nazistă, alăturându-se Coaliției Națiunilor Unite, întorcând astfel armele împotriva vechiului aliat“.
Pentru a vedea astăzi ce mai reprezintă 23 august 1944, când arhivele și lucrările de specialitate publicate în Occident sunt accesibile istoricilor în sensul în care istoria nu mai este ideologizată, trebuie mai întâi să punctăm interpretarea acestui eveniment pe care regimul politic instaurat după august 1944 l-a valorizat pentru propria legitimare, în funcție de etapele parcurse, astfel că la început a fost socotit „o lovitură de Palat“, pornindu-se de la rolul fostului suveran Mihai I în arestarea mareșalului Antonescu și a principalului său colaborator, Mihai Antonescu. Mai apoi s-a transformat în „lovitură de stat“ organizată de rege cu sprijinul Armatei și al liderilor PNȚ, PNL, PSD și PCdR (n.r. – la 20 iunie 1944 s-au coalizat în Blocul Național Democrat), pentru ca pe parcursul comunizării României, comuniștii să-și atribuie fraudulos toate meritele realizării cu succes ale acestui act. Potrivit istoriografiei oficiale de după 30 decembrie 1947 (n.r. – ziua când România a devenit Republică Populară): „acțiunea militară în vederea loviturii de stat de la 23 August 1944 fusese pregătită de către o comisie de generali și ofițeri superiori, partidul nostru fiind singurul care a participat“. La 22 august 1949, „lovitura de stat“ se transformase radical în „actul de la 23 August 1944, pregătit și înfăptuit de către Partidul Comunist Român“, semnificația acestei zile amplificându-se ulterior, astfel încât a fost decretată „ziua eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de partid, cea mai mare sărbătoare națională a poporului nostru“. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej și preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu, 23 august devine ziua „insurecției armate antifasciste, de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă“. După momentul revoluției din decembrie 1989, ziua de 23 august 1944 a căpătat o abordare controversată a diferiților actori ai scenei politice și publice: monarhiști – care i-au exacerbat rolul fostului suveran Mihai I în organizarea loviturii de stat și, implicit, în alăturarea României în război alături de Coaliția Națiunilor Unite, fapt care a salvat țara de la catastrofa generală – și antonescieni, care au calificat decizia suveranului ca act de trădare națională ce a aruncat România în brațele lui Stalin.

Situația factorilor decizionali în preajma zilei decisive

Înainte de a fi într-o tabără sau alta, să vedem situația concretă a factorilor implicați în realizarea acestui act, în ziua destinului de miercuri, 23 August 1944, după cum caracteriza acest eveniment academicianul Dinu C. Giurescu (n.r. – a se vedea mai pe larg lucrarea „România în al Doilea Război Mondial“, Editura ALL, Istoric, București, 1998, p. 224-230). Situația militară: Frontul germano-român din Moldova fusese rupt pe o lungime de circa 140 km, pe aliniamentul Pașcani-Chișinău, astfel încât Frontul 2 Ucrainean se apropia vertiginos de Bârlad. Frontul de pe Nistru fusese de asemenea spart la nord de Tighina până la Marea Neagră, în timp ce trupele Frontului 3 Ucrainean pătrunseseră 90 km între Leova și Taraclia. În ceea ce privește armata română de pe front, 6 divizii – pe aliniamentul Iași-Chișinău-Nistru – aveau mari pierderi și erau încercuite. Alte 9 se retrăgeau spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, iar 10 mari unități din cadrul Armatei a IV-a se mențineau între Siret-Linia Carpaților. În acest context, mareșalul Antonescu nu era decis să semneze armistițiul condiționat de învingător și urma ca pe 24 august să fie pe linia frontului. Mihai Antonescu era dispus să semneze la Ankara un armistițiu pe 22 august, dar a ezitat. Pe de altă parte, opoziția PNȚ-PNL-PCdR-PSD căzuse de acord să înlăture urgent guvernul Antonescu încă de pe 20 iunie 1944, când s-a parafat crearea Blocului Național Democrat. Liderii PCdR care se mai aflau în libertate conduceau activități ilegale de sabotaj, în timp ce Lucrețiu Pătrășcanu stabilise contacte directe cu Palatul. În schimb, eșaloanele superioare din armată, începând cu noiembrie-decembrie 1942 (n.r. – bătălia de la Stalingrad) înțeleseseră că războiul este pierdut, dar executau ordinele pentru că nu puteau să ia decizii politice. Practic, fără sprijinul unei părți considerabile a ofițerilor de comandă ai Armatei, regele Mihai I nu putea să-și asume răspunderea pentru a ordona încetarea luptelor cu Armata Roșie, acceptarea armistițiului și cooperarea cu armata sovietică. În  acest sens, academicianul Dinu C. Giurescu aduce ca argument convorbirile telefonice din după-amiaza zilei de 23 august 1944 cu comandanții de pe front a generalului Sănătescu, care arată faptul că o parte însemnată a corpului de comandă a Armatei dorea îndepărtarea politică a mareșalului Antonescu. Pe de altă parte, după demiterea mareșalului și a regimului instaurat la 5-6 septembrie 1940, armata și administrația au îndeplinit fără defecțiuni ordinul suveranului de a înceta integral lupta pe frontul de Est și de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste. Astfel că meritul exclusiv al executării acestei operațiuni îl are armata, care a îndeplinit cu succes misiunea încredințată. Dacă nu ar fi fost 23 august 1944, se mai putea rezista pe linia Focșani-Nămoloasa-Brăila o perioadă de circa 6 luni, după care trupele sovietice ar fi înaintat prin Câmpia Română și, astfel, întreg teritoriul țării ar fi fost un câmp de război, iar condițiile capitulării ar fi fost mai drastice. La rândul său, istoricul militar Constantin Corneanu lansează – în lucrarea „Sub povara marilor decizii“, Editura Scripta, București, 2007 – o întrebare pertinentă asupra actului de la 23 august 1944, în contextul în care trupele române și germane ar fi rezistat încă 6 luni pe aliniamentul Carpaților, în ciuda înțelegerilor secrete făcute între cei trei „mari“ la Conferința de la Yalta. Potrivit acestui istoric, conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de front, trădarea, incapacitatea de comandă au dus la pierderea bătăliei pentru Armistițiu din Moldova (19-23 august 1944), oferind liderilor sovietici un avantaj geopolitic nesperat care a favorizat înaintarea spre Sud-Estul Europei și, implicit, a dus la instaurarea regimurilor de democrație populară.

Greșelile fostului suveran Mihai I

Înainte de a vedea inexactitățile regelui după seara de 23 august 1944, trebuie să prezentăm mai întâi raporturile cu generalul Ion Antonescu, în baza decretului regal din 6 septembrie 1940, când tânărul Mihai este uns rege în urma abdicării lui Carol al II-lea. Astfel, acesta era capul oștirii, avea dreptul de a bate monedă, de a numi premierul, de a grația, în timp ce Antonescu exercita celelalte puteri ale statului, din postura de președinte al Consiliului de Miniștri. Până la marea bătălie de la Stalingrad, mareșalul nu-l implicase direct pe rege în treburile frontului întrucât nu dorea să implice Monarhia în războiului pe care și-l asumase direct alături de Germania nazistă. În 1943, generalul Constantin Sănătescu a luat decizia, potrivit jurnalului său, să-l implice direct pe rege în chestiunile militare asupra cărora nu avea știința necesară. Practic, într-un singur an, până la momentul de la 23 august 1944, este greu de crezut că regele a putut învăța totul din mers, astfel încât soluția ieșirii din război s-a făcut lamentabil, cu consecințe grave pentru armata română, așa încât între 24 august și 12 septembrie 1944, sovieticii au luat circa 140.000 de prizioneri, în lipsa unui acord scris cu Aliații. Pe de altă parte, armata română a fost prinsă ca într-un clește între ruși și foștii aliați germani. Întrebarea de bun-simț ar fi: unde a fost strategia regelui, din postura de Cap al Oștirii? Potrivit istoricului Ioan Scurtu, în interviul acordat „Revistei de Istorie Militară“ în august 2009 (n.r. – a se vedea http://www.mapn.ro/diepa/ispaim/files/rim_3-4_2009.pdf), „Actul său de curaj a fost umbrit de lipsa de pregătire politico-diplomatică, de starea de confuzie creată în armată“. „Plecarea sa din București, după câteva ore de la arestarea lui Antonescu, a mărit starea de haos, în condițiile în care Guvernul nu era constituit (cei mai mulți nici nu știau că au fost numiți miniștri). Un rege activ și responsabil ar fi fost prezent și dinamic în acele zile dramatice pentru soarta românească. Armata a executat ordinul, venit de la rege, prin proclamația difuzată în seara zilei de 23 august. Comandanții au făcut «ce au putut», aflându-se la mijloc, între armata germană și cea sovietică, dar se vede că au putut prea puțin, în condițiile în care au pierdut atâția oameni (prizonieri). Totuși, desprinderea din flancul german, deplasarea pe noile poziții și începerea luptei pentru eliberarea Capitalei și a întregului teritoriu național se cuvin a fi apreciate“, conchidea Ioan Scurtu.