Henț

Se simte apropierea sărbătorilor: suntem cu toate legile în pom. Legea salarizării unitare n-a obținut avizul CES din pricina absenței liderilor sindicali (complet neinteresați de recalibrarea salariilor) așa că va intra la asumarea răspunderii în paralel cu tradiționala contestare la Curtea Constituțională. Cum salariile bugetare au și ele niște piscuri greu de înțeles (sute de milioane) reticența celor vizați e aproape automată – ca și la legea pensiilor. Justiția a intervenit și ea ba scoțând de sub incidența legilor propriile pensii, ba acordând toate sporurile, stimulentele, primele sau salariile tăiate în ultimele luni. Iată că separația puterilor în stat a ajuns atât de departe încât a devenit separație – de stat. Legea Educației e și ea în dublu exemplar – una a puterii (la Cameră) și alta a opoziției (la Senat) despre care dl Hărdău a declarat că „promovează interese de grup și de weekend“. Partea cu interesele de grup (nomenclatura universitară) am înțeles-o. Cealaltă e prea sofisticată. De parcă guvernul și bugetul Boc n-ar fi fost și așa șvaițer, senatorii PDL i-au mai tras un penalti din seria „degetul lui Toader“ face henț în careu: o lege inițiată de dânșii în vară prin care reduceau cota unică de la 16% la 10% a ajuns în plen unde a fost votată cu mare satisfacție de PSD (altminteri adversar al cotei unice), de PNL și de câțiva senatori ai puterii. Așa că, după scăderea TVA și neimpozitarea pensiilor sub 2.000 de lei, votate de PDL cu degetul, acum puterea și-a tăiat cu propria-i mână și C.U. Bugetul? Un fleac, l-am ciuruit! ar putea spune ostașii dlui Băsescu. Cum se vede, când greșește, PDL greșește bine: semn că se pricepe la greșeli mai bine ca la orice altceva. Problema este că oamenii ăștia vor să apese și pe frână și pe accelerație în același timp – ceea ce este imposibil. Iar dacă mai ești și în marșarier (cum suntem noi, în recesiune), atunci ridicarea piciorului de pe frână riscă să te ducă  îndărăt de nu te mai vezi. Manevrele acestea riscante se fac de obicei într-un an electoral când nu mai contează bugetul, nu mai contează deficitul, nu mai contează decât votul. Dacă ar fi aplicate cele trei legi ale PDL plus măririle adăugate de opoziție în legea pensiilor, populația ar avea un an sabatic, de bine-venită relaxare – înainte de intrarea țării în incapacitate de plată. Dar cui îi pasă? Un an s-avem, atât, un singur an, putere, bibelou de porțelan! După care n-are decât să vină falimentul și să facă ce vrea. Tia Serbanescu