Henri Coanda, românul „Top secret”

“Farfuria zburătoare… eu am  construit-o!”. Oricât ar părea de ciudat, aceste vorbe stranii n-au fost rostite, cu accentul specific vreunui misterios dialect galactic, de către un extraterestru ciudat, venit pe Terra tocmai din străfundurile Universului. Dar nici de un om obișnuit, pe care l-am putea vedea, zilnic, aici lângă noi și printre noi. Aceste câteva cuvinte care, dincolo de simplitatea lor, constituie, de fapt, declarația de asumare a unei neștiute „paternități”, au fost rostite de Henri Coandă, una dintre cele mai sclipitoare personalități științifice ale ultimului secol, mintea fără de care lumea de azi ar fi fost cu mult mai săracă și ar fi arătat cu totul altfel. Iar ceea ce, într-un interviu dat cândva, prin 1969, Coandă însuși numea, „farfuria zburătoare”, a fost un proiect aeronautic deosebit de sofisticat, motiv pentru care s-a derulat sub pecetea celui mai bine păzit secret. Interviul în care Coandă își afirma rangul de inventator al „farfuriei zurătoare” i-a fost acordat ziaristului Gheorghe Brătescu, la scurt timp după ce marele savant revenise acasă, după decenii lungi de exil. Ulterior, într-un articol dedicat exact acestui episod, articol publicat în urmă cu aproximativ un deceniu, Brătescu a relatat că atunci, în 1969, Coandă și-a întărit afirmația desenând pe o foaie de hârtie schița de principiu a acelui aparat excepțional. La o primă vedere, am putea considera că acest de pe urmă episod poate fi doar o invenție jurnalistică, menită să atragă atenția publicului cititor. Teoretic, am putea, dar practic am comite o gravă eroare, atât față de memoria unui mare savant, cât și față de probitatea profesională a unui ziarist valoros, cu state vechi de activitate în presa noastră științifică. Adevărul este că schițele făcute atunci, la repezeală, chiar de mâna lui Coandă erau doar o formă mult simplificată a unor planșe deosebit de complexe, parte integrantă a unui proiect pe care autoritățile americane l-au clasificat în categoria „Top Secret”. De fapt, o bună parte a vieții marelui savant de origine română s-a petrecut sub pecetea tainei. Motiv pentru care nici acum nu se cunoaște, în amămunt, ce a făcut Coandă în anumite perioade. Tot ceea se știe este că, ani la rând, a fost implicat în programe de cercetări aero-spațiale strict-secrete. De fapt, prin viața și mai ales prin aspectele neștiute ale carierei lui științifice, Henri Coandă este unul dintre foarte puținii noștri conaținali, dacă nu singurul, care merită cu adevărat rangul de „Românul Top Secret”.

Tezaurul din arhivă

Azi, când s-au împlinit, deja,  40 de ani de la moartea genialului savant și inventator român, foarte puțini dintre noi mai știu că Henri Coandă și-a petrecut anii cei mai creativi ai vieții sale în străinătate. Și nu oriunde. Geniul lui s-a pus în valoare în institute de cercetări din Franța, alături de colectivele de lită ale unor celebre concernuri aeronautice din Anglia,  ori în laboratoare ultrasecrete din SUA. Și peste tot, el s-a dovedit a fi un geniu care, adeseori, a depășit nivelul științific al vremurilor sale. Abia spre sfârșitul anilor ă60, pe vremea când Ceaușescu se zbătea să apară în fața lumii ca un lider luminat, deschis valorilor Occidentului și oponent al autoritarismului moscovit, Coandă a început să fie „curtat” de elita regimului comunist din România socialistă. Inițial a fost o perioadă de tatonări în care savantul a venit de câteva ori în vizită. Apoi, în 1967,  i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din București. Iar în 1970 el s-a stabilit definitiv în Republica Socialistă România, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui savant de talie cu adevărat mondială. În același an a devenit membru al Academiei Române. Iar în 1971 i s-a încredințat conducerea nou-creatului Institut pentru Creație Științifică și Tehnică București, celebrul “Increst”. Ajuns la o vârstă venerabilă, Henri Coandă a murit în 1972. După doi ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a oferit statului român toată arhiva savantului, de la acte personale până la documenații tehnice, adunate într-o viață de om deosebit de bogată, niciodată banală sau monotonă. Închisă în zeci de colete sigilate, această comoară documentară, pentru care autorități mai luminate la minte decât ale noastre ar fi plătit bani grei, a fost dusă într-un obscur depozit de la „Increst”. ?ê?£i acolo a zăcut, decenii la rând, aruncată de colo până colo și nebăgată în seamă de absolut nimeni până în 1998, când a intrat în custodia Muzeului Aviației. A fost un moment de grație fără de care, cu ghinionul care ne paște de obicei, acest tezaur ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Abia acolo, arhiva a ajuns pe mâna unor cercetători adevărați, specializați în istoria aviației. Iar munca lor, extrem de laborioasă, a durat mai mult de un deceniu. Ani lungi, în cursul cărora au existat și momente când chiar și sănătatea cercetătorilor s-a aflat în pericol. Luată la grămadă, arhiva Coandă este compusă din câteva chintale de hârtie, acte de tot felul, dintre care multe sunt vechi de peste un secol.
Măsurată strict cantitativ, arhiva Coandă poate fi considerată doar un maldăr de hârțoage, adunate într-o viață de om. Pentru specialiștii care au lucrat la sortarea, clasarea și, ulterior, la studierea ei, această arhivă unică este rezumatul tangibil al unora dintre cele mai dinamice decenii din istoria aviației mondiale. După ce au început să le studieze, răbdarea și priceperea spcialiștilor au fost pe deplin răsplătite: în arhiva Coandă s-au păstrat documentațiile câtorva sute de invenții, brevetate în țări din toată lumea, din SUA până în Japonia, nenumărate planșe tehnice dar și diverse acte personale, unele necunoscute până atunci, documente care reîntregesc portretul unui om cu adevărat excepțional. Toate acestea, împreună cu recunoașterea internațională care i-a acordat deja rolul de „întemeietor” și savant vizionar, pun în evidență o relitate tulburătoare: fără Henri Coandă, aviația modernă ar fi fost cu mult mai săracă și, cu siguranță, n-ar fi ajuns la nivelul din zilele noastre. După cum bine știm, armata americană nu se joacă, absolut niciodată, cu informațiile secrete. Cu toate astea, prin nu se știe ce miracol informativ, în arhiva Coandă au fost descoperite și o serie de documente care au fost clasificate, chiar în SUA, în categoria „Top secret”. Este vorba despre o serie de schițe și desene tehnice detaliate  a ceea ce Coandă însuși a botezat „Aerodina lenticulară”. Sunt desenele de principiu ale unui proiect ultra-secret despre care se crede că a fost dus cu bine la capăt ba chiar a și fost pus în aplicare. Este vorba despre un straniu vehicul aerian de formă circulară, care ar fi trebuit să atingă performanțe tehnice și posibilități de maniabilitate întâlnite doar de ceea ce publicul larg denumește „farfurii zburătoare”. Iar în ultimii ani, analiza documentelor a adus în mintea multora dintre noi ideea că nu ar fi exclus ca enigmaticele OZN-uri, extraordinarele nave aeriene atribuite unor civilizații non-terestre, să fi „decolat” în realitate dintr-un loc cu mult mai apropiat de lumea noastră, și anume din mintea unui român genial, savantul și inventatorul Henri Coandă.

„Vremuri de taină”

Cel de al Doilea război mondial l-a prins pe Henri Coandă la Paris, în zona ocupată de nemți. Există informații conform cărora, după eliberarea capitalei franceze, el ar fi fost acuzat de colaborare cu regimul nazist pentru care ar fi lucrat la realizarea avioanelor cu reacție intrate mai târziu în dotarea flotilei Luftwafe. Specialist în istoria aviației, prof. Valeriu Avram afirmă, bazat pe informații ale vremii, că americanii l-ar fi interogat pe Henri Coandă în privința poroiectării și realizării acelor avioane. Probabil că l-au tot interogat până când și-au dat seama cât de valoros este tezaurul de cunoștiințe tehnico-științifice pe care românul îl  avea ascuns în propriul creer. Ulterior, după încheierea celei de a doua conflagrații mondiale, Henri Coandă a intrat într-o perioadă aproape necunosctuă a vieții sale. Tot ce se știe este că între 1945 și 1969 s-a aflat în SUA, unde a lucrat pentru “US Air Force”. În plus, se pare că, la un moment dat el a luat parte și la anumite programe spațiale secrete ale NASA. Dar cercetările sale au fost atât de “discrete”, încât nici până în ziua de azi nu se știe, concret, care a fost contribuția sa la succesele obținute în acei ani de programele aero-spațiale americane. În vremea când savantul român lucra în SUA, ,,Efectul Coandăăă a stat la baza altor brevete, omologate în Franța, de astă dată. Este vorba despre Brevetul nr. 1156516, luat în evidență pe 19 mai 1958, brevet al cărui obiect îl  constituie un straniu vehicul aerian, de formă circulară, pe care inventatorul său l-a numit ,,Aerodină lenticulară. Propulsia acestuia era asigurată de o serie de ajutaje speciale care, absorbind aerul de pe fața superioară a aparatului, îl evacuau cu mare viteză spre sol, manevră care, executată rapid, asigura urcarea sau coborârea aparatului. La 16 iunie 1958, Coandă a înregistrat, tot în Franța, Brevetul nr. 1158539, privitor la comanda automată a unor elemente aerodinamice speciale, cu ajutorul  cărora aparatul dobândea o maneabilitate extraordinară, aproape similară celei care li se atribuite misterioaselor “OZN”-uri. În documantația anexată brevetului, Coandă aprecia că un astfel de vehicul, greu de o tonă, ar putea ajunge în trei secunde la o mie de metri înălțime având asigurată o autonomie de circa 5000 de km. Conform brevetului "Aerodina Coandă" putea decola și ateriza oriunde, la verticală, în punct fix, „fără a fi nevoie de amenajări speciale a locului de așezare a aparatului”. Din puținele informații care au trecut de granițele secretului s-ar părea că activitatea lui Henri Coandă în laboratoatele aero-spațiale americane a avut legătură tot cu ,,Efectul Coandă,,  și cu aplicarea lui la strania “Aerodină lenticulară”. Ulterior s-au petrecut o serie de evenimente cel puțin ciudate, desprinse parcă din „teoriile conspirației”: un consorțiu canadian, finanțat însă de americani, a primit sarcina de a proiecta și construi un aparat aerian similar unei “Aerodine lenticulare”. Atunci, șef al acelui proiect ultrasecret ar fi fost englezul John Frost care, într-o primă fază l-a ocolit pe Henri Coandă și a evitat să-l coopteze în colectiv. De asemenea, s-a mai aflat că, încă de la început, colectivul Canadian s-a împotmolit într-o serie de dificultăți de natură tehnică practic insurmontabile. Motiv pentru care, până la urmă, Frost l-ar fi chemat în ajutor chiar pe cel care descoperise și brevetase aplicațiile practice ale “efectului Coandă”. A fost un gest tardiv, care a primit un refuz ferm din partea inginerului. Rămași singuri pe ,,baricade,, oamenii lui Frost au reușit, prin 1961, să construiască un prototip care, practic, n-a funcționat niciodată. În final, după ani lungi de încercări, candienii au afirmat, cu tărie, că “Efectul Coandă” nu poate fi utilizat la construirea unui aparat de zbor ultra-performant. A fost un lanț  întreg de situații ciudate, care ar putea lăsa loc unor interpretări… să zicem “neconvenționale”. Și anume că, anunțată public, tentativa canadienilor ar fi fost doar o diversiune, la adăpostul căreia cercetările ar fi putut continua în liniște și departe de ochii curioșilor, în cu totul alte laboratoare, mult mai bine dotate dar și deosebit de “discrete”. Cert este că, începând de atunci, în lumea aviației au apărut o serie întreagă de aparate de zbor deosebit de sofisticate. Aparate care, adeseori, ating performanțele pe care Henri Coandă le atribuia “Aerodinei Lenticulare”.