File de festival

Cea de-a cincea zi din Festivalul Enescu a fost bogata in evenimente si reintalniri cu oaspeti mult asteptati. La Ateneu, un public numeros a aplaudat cu incantare revenirea sopranei Leontina Vaduva, dupa mai bine de 15 ani, pe scena -de acasa- renumita nostra solista sustinand, vadit emotionata, un recital mozaicat in care, alaturi de excelentul pianist Vicenzo Scalera, a interpretat miniaturi de Scarlatti, Rossini, Verdi, Gavazzeni, Faure, precum si cele Sapte cantece de Enescu pe versuri de Clement Marot si un lied de Dinu Lipatti, abordate cu sensibilitate si caldura, dar fara indoiala am regasit adevaratele sale disponibilitati vocale, stilistice si expresive in aria din Manon de Massenet, o opera care a marcat debutul sau international, fiind apoi un adevarat -port bonheur- care i-a asigurat succesul incontestabil pe marile scene ale lumii. Zambitoare, fericita sa se afle din nou in fata publicului romanesc, Leontina Vaduva a cantat, ca bis, cateva piese, printre care si o melodie de Tiberiu Brediceanu, mentionand ca toate piesele romanesti pe care le canta in recitalurile sale din strainatate se bucura de o apreciere deosebita. Spre finalul recitalului, protagonista a anuntat ca a adus in tara medalia pe care regele Carol I i-a decernat-o lui Jules Massenet, un simbol al relatiilor dintre Romania si Franta, dar mai ales al faptului ca -in plan cultural ne-am situat totdeauna la nivelul celorlalte tari europene-, oferind apoi pretioasa donatie directorului Muzeului National -George Enescu-, pianista Ilinca Dumitrescu.

O vom asculta din nou pe Leontina Vaduva in concertul final al festivalului, dar, sincer vorbind, am fi preferat sa o aplaudam intr-un concert de arii din opere, un domeniu in care a stralucit cu adevarat la Opera din Paris, la Scala din Milano, Covent Garden Londra, Staatsoper Viena sau la Tokio, dorindu-ne in continuare sa avem bucuria de a fi invitata sa evolueze intr-un spectacol de opera si la Bucuresti, unde a debutat in Povestirile lui Hofmann de Offenbach pe cand era studenta si… atat.

In timp ce la Opera Nationala se desfasura cea de-a doua reprezentatie cu Oedip de Enescu, la Sala Palatului a avut loc un nou concert-eveniment, pentru ca pe scena s-a aflat Filarmonica Regala din Londra, orchestra pe care am ascultat-o si la editia din 1995 a Festivalului, dirijata de Yehudi Menuhin intr-un concert cu multe peripetii. De aceasta data, la pupitru s-a aflat Horia Andreescu, programul incluzand Uvertura 1812 de Ceaikovski (rezolvata frumos, dar destul de -rece- de catre orchestra, Corul Radio sunand insa extrem de omogen si adecvat spiritului compozitorului), apoi Simfonia spaniola de Lalo, in care renumitul violonist Maxim Vengerov (pentru a doua oara oaspete al festivalului) a pus la grea incercare dirijorul si orchestra prin schimbarile neasteptate de tempo, optand, de altfel, pentru o maniera cu totul personala de -recitire- a partiturii, spectaculozitatea sa tehnica si temperamentul vulcanic (ce a determinat si -icnete- destul de jenante care au insotit atacurile ca semn al expresivitatii… emotionale) alternand cu secvente lirice intr-adevar frumos interpretate, in care a reusit sa colaboreze normal cu ansamblul; de altfel, si bisul – Meditatie de Massenet – a fost o adevarata incantare, orchestra si dirijorul realizand un dialog rafinat cu solistul, care ramane totusi un -copil teribil- al viorii. Punctul culminant al serii a fost insa monumentala Simfonie a III-a de Enescu, maestrul Horia Andreescu reusind sa-i capteze pe instrumentistii englezi si sa-i poarte in lumea atat de speciala a muzicii lui Enescu, realizand o exceptionala versiune interpretativa in care planurile coloristice, reliefarea tematica, interventiile solistice ale suflatorilor, momentele dramatice, apoteotice si cele de rafinata poezie alternand intr-o constructie unitara, perfect echilibrata, profunda si stralucitoare deopotriva. S-a simtit ca muzicienii englezi au colaborat excelent cu dirijorul Horia Andreescu, urmandu-i fiecare gest, fiecare indicatie expresiva cu suplete si rigoare, astfel incat, alaturi de Corul Radio (pregatit de Dan Mihai Goia), care din nou a fost -la inaltime-, au oferit una dintre cele mai frumoase versiuni ale superbei Simfonii, semn ca atunci cand o orchestra are la pupitru un dirijor care stie ce si cum sa ceara, este cucerita fara rezerve de muzica aceasta plina de seva si geniu.

Concertul s-a incheiat cu un bis de mare efect, un -foc de artificii- oferit de Filarmonica Regala londoneza si dirijorul Horia Andreescu, fericiti si vizibil incantati de succesul de proportii repurtat in acea seara, care a demonstrat ca si muzicienii englezi pot fi exuberanti si sentimentali daca au in fata un maestru cu care sa le placa sa cante, care sa-i convinga si sa-i -poarte- cu el, cu profesionalism si eficienta (ceea ce nu ne-am fi imaginat ascultand, in primele doua seri, Orchestra Simfonica din Londra, a carei platitudine ne-a exasperat).