Eurocomunismul, PCI și KGB (II)

După episodul contestării eurocomunismului din „Pravda“, a liderului comunist bulgar Teodor Jivkov, Andropov i-a ordonat lui Kriucikov, șeful DGU (n.r. – departamentul ilegal al KGB) să ia măsuri ferme pentru discreditarea lui Berlinguer și a celorlați „teoreticieni ai eurocomunismului“. Astfel, un raport alcătuit de DGU pentru Comitetul Central al PCUS conținea informația că Berlinguer poseda un lot de pământ în Sardinia și era implicat în contracte dubioase de construcții în valoare de zeci de miliarde de lire. Între timp, simultan cu acțiunile defăimătoare la adresa lui Berlinguer, Kremlinul continua, prin intermediul agenților KGB, să subvenționeze activitatea PCI cu sume importante de dolari. În tot acest răstimp, relațiile KGB-ului cu liderii PCI-ului se derulau în parametri normali, iar în 1979, comuniștii italieni au trimis la Moscova 3 membri de partid pentru a fi instruiți de agenții Direcției S a DGU. Unul era pregătit să acționeze ca instructor de cifru, altul ca specialist în deghizări și al treilea, în fabricarea documentelor false. În afara lui Berlinguer, pe lista neagră a Kremlinului se mai afla și Santiago Carrillo, conducătorul PCE (n.r. – Partido Comunista de Espana). Carrillo s-a remarcat de tânăr în mișcarea comunistă în special în timpul războiului civil spaniol, prin apropierea de celebrul ilegal NKVD (n.r. – serviciul secret sovietic), Iosif Grigulevici. După ce în 1965 a devenit secretarul general al PCE, Carrillo a întors spatele liderilor PCUS, apropiindu-se de dogma eurocomunistă. În iulie 1975, PCE alături de PCI au semnat o declarație comună prin intermediul căreia înaintarea spre socialism se făcea prin pace și prin libertate, concepție strategică pentru cele două formațiuni politice care acționau în ilegalitate.

PCE, o nucă tare…

După moartea lui Francisco Franco din noiembrie 1976, Carrillo, fără să anunțe Centrul, luase decizia să se întoarcă clandestin în Spania pentru a se întâlni cu Adolfo Suarez, premier creștin-democrat, pentru legalizarea PCE-ului. Pentru a nu fi păcăliți, liderii PCUS-ului au ordonat KGB-ului să-l reactiveze pe Ignacio Gallego, alias KOBO, pentru a controla informativ situația de la vârful PCE. La începutul anului 1977, prin intermediul soției sale, Lora, Gallego a transmis rezidenței din Madrid a KGB-ului o ciornă semnată de Carrillo, care urma să fie dată publicității cu ocazia întâlnirii la vârf a liderilor PCE, PCI și PCF, alături de șpalturile noii cărți a acestuia, „Eurocomunismo y Estado“ (n.r. – „Eurocomunismul și Statul“). Centrul a fost scandalizat de criticile împotriva Uniunii Sovietice din ambele documente, în pofida faptului că Berlinguer și Carrillo respinseseră public conținutul documentelor capturate de Centru. La alegerile libere din iunie 1977, după moartea generalului Francisco Franco, electoratul spaniol a respins extremele de dreapta și de stânga. PCE a obținut doar 9% din voturi, în comparație cu 34% obținute de Uniunea Centrului Democratic a lui Suarez și 28% care au revenit socialiștilor lui Felipe Gonzales. În cursul anului 1978, controversa politică dintre PCE și PCUS încetase, deși în particular Carrillo devenise mai critic ca niciodată, etichetând URSS-ul drept „un stat semifeudal dominat de o birocrație privilegiată, ruptă de popor“.  În anii ‘80, doctrina eurocomunismului nu a mai stârnit furia liderilor PCUS-ului, deoarece prioritățile erau centrate pe războiul din  Afghanistan, început în decembrie 1978. Venirea la conducerea PCUS-ului și, implicit, a URSS-ului a lui Mihail Gorbaciov din 1985 a adus o schimbare radicală în relațiile cu partidele comuniste de peste hotare, în timp ce principiile eurocomuniste se regăseau în planul de reformare al epocii Gorbaciov prin ceea ce a reprezentat Perestroika, Glasnostul și Uskorenje.