Criza poloneză și căderea Cortinei de Fier (III)

În iunie 1982, un grup de nouă generali polonezi a venit la rezidența KGB din Varșovia cu un plan pentru îndepărtarea lui Jaruzelski, aceștia fiind nemulțumiți de faptul că el își păstrase portofoliul de la Ministerul Apărării. Planul lor prevedea demiterea guvernului, arestarea lui Jaruzelski și a circa 3.000 de contrarevoluționari, care ar fi urmat să fie deportați în URSS. În tot acest răstimp, preocuparea generalului era centrată pe evitarea intervenției militare sovietice și pe îmbunarea agenților acoperiți ai KGB-ului, care porniseră un război psihologic asupra sa, inducând faptul că oficialii PCUS-ului își pierduseră încrederea în eficiența lui. Din dosarele Centrului, publicate de Vasili Mitrohin, rezultă faptul că, în perioada premergătoare deschiderii lucrărilor celui de-al IX-lea Congres al PMUP, la 14 iulie, ambasada sovietică, agenții KGB-ului și atașatul militar tatonaseră intens terenul în vederea identificării membrilor de partid cu orientări marxist-leniniste pentru a stabili legături directe cu ei și, astfel, pentru a deturna lucrările în favoarea intereselor Kremlinului. În ajunul Congresului, Centrul i-a ordonat lui Pavlov, șeful rezidenței KGB din Varșovia, să poarte „o discuție cu Stanislaw Kania și cu Jaruzelski pentru a le aminti declarațiile lor anterioare că sunt gata să renunțe la funcțiile lor în partid și guvern dacă aceasta era în interesul salvării sistemului socialist în Polonia și al unității blocului socialist din Europa“.

Varșovia: misiune de grad zero…

În viziunea Liubliankăi, succesorul lui Kania putea fi unul dintre cei trei exponenți ai liniei dure din PMUP: Tadeusz Grabski, Ștefan Olszowski și Andrzej Zabisnski. De asemenea, Centrul trăsese o concluzie pertinentă în ceea ce privea demiterea lui Jaruzelski, care nu s-a mai produs ca urmare a autorității și popularității de care se bucura acesta în rândurile armatei și ale polonezilor. Puși în fața faptului împlinit, comuniștii polonezi nu au îndrăznit să sfideze Kremlinul și nici să minimalizeze pericolul invadării militare a țării. Pe de altă parte, scumpirea produselor de bază și penuria de alimente determinaseră femei și copii să mărșăluiască pe străzile orașelor industriale poloneze, în timp ce membrii Solidanorsk se organizaseră în consilii de fabrică, cerând să-și aleagă singuri directorii și planul de producție. În tot acest răstimp, criza îl determinase pe Jaruzelski să instituie legea marțială pentru a-l liniști pe Kulikov. În raporturile agenților SB-ului (n.r. – Serviciul de informații polonez), Lech Walesa nu era prezentat ca un potențial pericol deoarece, în decursul mișcărilor de stradă, acesta își pierduse strălucirea, fiind preocupat mai ales de repoziționarea Solidarității față de  partid, de organele de stat și de Moscova. În acest sens, misiunea Solidarității devenea una mesianică, în direcția răsturnării statului comunist și a sistemului monopartidist. „Grevele sunt ca săbiile… Walesa a demobilizat URSS… el ne-a deposedat de arma de bază și astfel a devenit sursa înfrângerii noastre ulterioare. Autoritățile au mizat pe acest fapt când au pregătit introducerea legii marțiale pe 13 decembrie“, se arată într-un raport preliminar al rezidenței KGB de la Varșovia.
La rândul său, SB-ul făcea presiuni directe asupra Bisericii romano-catolice poloneze să limiteze legitimarea Solidarității pentru a nu mări tensiunile existente în societate. „Din cei șaptezeci de episcopi, menținem contacte bune cu cincizeci. Aceasta ne permite să ținem sub presiune Biserica pentru a putea evita mișcările nedorite“, arată raportul-cadru al analiștilor SB-ului. Dincolo de controversele dintre Biserică, partid și societate, congresul Solidarității a furnizat dovezi certe despre existența unei contrarevoluții. În acest răstimp, Pavlov îi ceruse lui Kania să promoveze o politică de reconciliere cu liderii Solidarității, deși asupra acestuia plana axioma că era „deziluzionat de modelul sovietic de socialism“. Între timp, Jaruzelski ordonase șefului SB să detașeze 157 de agenți din cadrul Serviciului și din alte compartimente ale Ministerului de Interne în grupuri de câte cinci în diverse zone din țară, pentru anihilarea și arestarea promotorilor Solidarității, pentru evitarea pericolului ocupării militare a Poloniei de către statele membre ale Pactului de la Varșovia. SB-ul avea, practic, la degetul mic Solidaritatea datorită faptului că, informativ, fusese penetrată de agenți acoperiți ai Serviciului și cei 6.000 de activiști trebuiau arestați.

SB-ul, deranjat de alianța dintre Biserică și Solidanorsk

După aplicarea „planului X“ de către Jaruzelski, conducerea sovietică a fost impresionată de stilul acestuia, în contextul în care succesorul lui Brejnev, Andropov, era adeptul diplomației excesive. „Problemele poloneze nu privesc numai o singură țară, ci reprezintă o chestiune de interes mondial“, declara Andropov în decembrie 1982. În schimb, KGB-ul a continuat să-și sporească neîncrederea în eficacitatea lui Jaruzelski pe tot parcursul anului 1983, ca urmare a faptului că generalul cedase evident în fața presiunilor Solidarității și ale Bisericii. În fapt, venirea la putere a lui Gorbaciov în 1985 a grăbit renunțarea la politica de bluff în cazul Poloniei, care nu mai putea fi invadată ca-n 1980. În primele luni ale lui 1989, confruntat cu grave mișcări sociale și cu dificultăți economice, Jaruzelski a refuzat să ia în calcul reintroducerea legii marțiale, ca-n decembrie 1980. În opinia sa, alternativa era una singură: și anume înțelegerea cu Solidaritatea, aflată încă în ilegalitate. În iunie 1989 au avut loc alegeri legislative, în condițiile în care PMUP-ul se afla în pragul dezintegrării, în timp ce Solidaritatea a obținut o mare majoritate. „Aceasta nu este doar o înfrângere în alegeri, domnilor. Este sfârșitul unei epoci“, afirma Lech Walesa în fața activiștilor de partid ai PMUP-ului. În fapt, după nouă ani de tatonări și șicane, liderii PMUP-ului lăsau loc liber pe scena istoriei liderilor Solidarității, care împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea demolaseră un sistem ce pe parcursul lui 1989 s-a prăbușit precum piesele de domino, prefațând astfel victoria democrației și sfârșitul războiului rece dintre cele două sisteme: capitalist și comunist, prin destructurarea ultimului.