Fețele lui Ianus (III): Istoria ilegalilor de pe tărâmul nord-american

Pătrunderea în casele personalităților high-classului newyorkez părea să fi devenit un scop în sine pentru Rudenko, deși accesul său la cele mai distinse piane nu i-a adus informațiile dorite de analiștii Centrului. Printre cei mai cunoscuți muzicieni de care s-a apropiat spionul kaghebist a fost și Vladimir Horowitz, născut în Rusia și refugiat politic în SUA. În 1965, Horowitz renăștea la 62 de ani pe scenă, devenind, în ciuda numeroaselor sale probleme psihiatrice, unul dintre cei mai bine plătiți muzicieni. Revenirea acestuia s-a produs la un pian marca Steinway, meșterit de Rudenko, având numărul CD 181, acordat cu exactitate la notă LA cu presiunea cheii de 45 grame, în loc de 48. Impresionat de succesele lui Rudenko, Centrul a luat o decizie deloc surprinzătoare, și anume ca el să devină șeful unei noi rezidențe ilegale, ale cărei obiective urmau să fie Misiunea SUA la ONU, racolarea funcționarilor relativ tineri, în special femei necăsătorite, vulnerabile din punct de vedere sexual, și a angajaților prost plătiți, cu familii numeroase. Când rezidența era pe punctul de a fi „inaugurată“, Centrul de la Lubianka a descoperit anumite date suspecte în dosarul special al ilegalului Rudenko, date care îl făceau dintr-odată extrem de vulnerabil. Problema principală era extragerea de urgență a lui Rudenko din SUA și trimiterea lui la Moscova. În aprilie 1970, o echipă de diplomați a Departamentului Operațiuni Speciale a KGB-ului l-a adus pe Rudenko la sediul Central, unde a fost interogat și torturat deoarece exista suspiciunea că lucra la două capete, atât pentru Moscova, cât și pentru FBI. După ce a fost bătut cu cruzime timp de trei zile, Rudenko a recunoscut că a încălcat flagrant codul și conduita profesională, după ce se căsătorise pe ascuns cu spioana Berta și o luase cu el la New York. În prezența Bertei, Rudenko a descifrat și a criptat mesaje și instrucțiuni fără nicio jenă, astfel încât socrii săi îl bănuiau că spiona în solda STASI (n.r. – Serviciul Secret al R.D. Germane). Ceea ce i-a înfuriat cel mai mult pe analiștii Centrului a fost faptul că Rudenko avusese legături intime cu o secretară din Pennsylvania, agentă a CIA, cu nume de cod: Mira.

Rudenko, omul-problemă din coasta Centrului

În scopul limitării pierderilor, oficialii KGB-ului i-au ordonat lui Rudenko să scrie două scrisori, Bertei și Mirei, prin intermediul cărora să le explice că fusese nevoit să plece din SUA din cauza divorțului. Eșecurile succesive ale lui Harry, Hart, Vik, Klod, Bogun și Ribakov au scos în evidență problemele serioase cu care se confrunta Lubianka în racolarea unor ilegali capabili să se adapteze la stilul de viață nord-american. Mark a fost poate unica excepție, care a demonstrat că a putut să se adapteze din mers cerințelor societății americane, ca urmare a experienței acumulate în Occident, alături de angajarea totală ideologică. Viața dublă și pregătirea psihologică erau pentru ilegali două deficiențe majore care, la începutul anilor ‘70, aruncaseră în derizoriu viabilitatea departamentului Ilegali. Spre deosebire de spionii legal conspirați, ilegalii nu depindeau direct de ambasadele sovietice și nici de disciplina ideologică impusă de ierarhia oficială. În octombrie 1972, Konov a fost rechemat la Moscova, în timp ce Emma a fost trecută în rezervă. Cariera de ilegal a lui Valușek, alias Douglas, avea să se încheie în mod jalnic. Din postura de fotograf fără studii superioare, Valușek nu a făcut mare lucru. În 1970, Centrul i-a retras misiunea. Fiul cel mai mare al acestuia, Peter Harrmann, a avut rezultate excepționale la școală și Centrul l-a transformat în ilegal sub numele de „Erbe“, alias „Moștenitorul“, plătindu-i taxele la universitatea Mc Grill din Montreal. Pe toată perioada studiilor universitare, „Erbe“ trebuia să-i spioneze pe studenții chinezi, dar acesta nu s-a ridicat la standardele Centrului prin calitatea și cantitatea de informații. În 1977, Valușek a fost șantajat de FBI și a ales să joace la dublu. În dosarul de cadre al acestuia, studiat de Mitrohin, s-au evidențiat numeroasele sale legături cu FBI-ului, ceea ce demonstrează că informațiile lui Valușek erau atent filtrate de Centru. În 1978, un ilegal a avertizat Lubianka că suspiciunile de trădare asupra lui Valușek s-au confirmat, după ce îl fotografiase într-un imobil de locuințe al FBI, destinat celor care încheiaseră pactul cu aceștia. În toamnă, KGB-ul i-a ordonat lui Burov să-l întâlnească pe Valușek la Ciudad de Mexico, pentru a constata nivelul trădării informative a acestuia. La întâlnire, Valușek a recunoscut că familia sa se afla sub controlul FBI-ului și, implicit, trădase instrucțiunile Lubiankăi.

Trădarea și eșecul, noțiuni de bază în actul de spionaj

Cel care îl trădase pe Valușek fusese Lutzen, care dezertase imediat după aceea în RFG, în 1969. KGB-ul a distrus toată corespondența lui Hambleton după trădarea lui Valușek și a ordonat conservarea rețelelor și a controlorilor. În mai 1980, la presiunile FBI-ului, Hambleton părea a fi compromis de către agenții serviciului de informații canadian dar, spre norocul acestuia, ministrul de justiție a hotărât că sunt prea puține probe care să ateste vreo legătură cu oamenii KGB-ului. După doi ani, Hambleton a fost arestat la Londra de către M6 și condamnat la 12 ani de închisoare pentru trădare. În concluzie, ilegalii trimiși pe teritoriul nord-american s-au dovedit a fi slab pregătiți în domeniul informativ, având serioase probleme de adaptabilitate la mediul nord-american. Din dosarele acestora, studiate de Vasili Mitrohin, rezultă grave deficiențe în ceea ce privește recrutarea lor, mulți fiind incluși în sistem pe ușa din dos, pe baza unor sisteme dubioase, de cele mai multe ori, clientelare.