Majoritatea oamenilor asociază våscul cu sărbătorile de iarnă șI, mai ales, cu tradiționalul sărut pe care îl primește oricine este prins sub crenguța de våsc. Adevărul însă este cu totul altul. Våscul, considerat acum o plantă reprezentativă a sărbătorilor de iarnă, a fost mai întåi un simbol religios păgån, cu sute de ani înainte de apariția creștinismului. Druizii îl vedeau ca pe un simbol sacru, ce avea atåt puteri magice, cåt și proprietăți de vindecare. Pentru strămoșii noștri, våscul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor șI a animalelor, era un mod de protecție împotriva vrăjitoarelor și aduce noroc. De fapt, planta era atåt de sacră pentru druizi, încåt, dacă doi dușmani se întålneau din greșeală sub un copac în care creștea våsc, își lăsau armele, se salutau și făceau un pact de pace pånă a doua zi. Cånd găseau våsc crescånd într-un stejar, druizii îl tăiau cu un cuțit de aur și aveau grijă ca planta să nu atingă pămåntul, pentru a nu-și pierde proprietățile sacre. În aceeași zi, sacrificau doi boi pentru a sărbători evenimentul norocos. O altă tradiție era ca în cea de-a șasea noapte cu lună, preoți druizi îmbrăcați în robe albe să taie special våscul ce creștea în stejar. Mai tårziu, ritualul tăierii våscului a început să simbolizeze detronarea regelui de către succesorul său. Våscul se adună atåt la solstițiul de vară, cåt și la cel de iarnă. În Evul Mediu și mai tårziu, ramurile de våsc se atårnau de tavan pentru a apăra casa și proprietarii săi de spiritele rele. În Europa, ele se așezau la intrările în casă și în grajduri, pentru a ține la distanță vrăjitoarele. Din cauza faptului că fusese atåt de important în culturile păgåne, våscul nu a fost acceptat la început în locurile de rugăciune creștine. Mai mult, nu se știe cu siguranță cum a ajuns planta să facă parte din tradiția sărbătorilor de iarnă. Obiceiul de a atårna crenguțe de våsc provine, fără îndoială, din tradiția druizilor de a lăsa armele și de a se împrieteni de cåte ori se întålneau sub un copac în care creștea planta. De asemenea, se credea că våscul poate stinge focul, idee născută din credința străveche, conform căreia, planta era adusă de fulgere pe ramurile copacilor. În unele zone din Anglia și Wales, fermierii dădeau o tufă de våsc primei vaci care năștea de Anul Nou. Se credea că acest obicei aduce noroc și prosperitate întregii cirezi. În unele zone din Anglia, våscul trebuie ars după 12 zile, dacă niciunul din cuplurile care s-au sărutat sub el nu se căsătoresc. Vikingii credeau că våscul are puterea de a învia morții. Ei credeau că Balder, fiul lui Frigga, zeița iubirii șI a frumuseții, a fost omoråt de zeul răului, Loki, cu o sageată din våsc otravită. Frigga l-a plåns atåt de mult pe fiul ei, încåt lacrimile sale au transformat fructele roșii ale våscului în bobițe albe, și Balder a înviat. Frigga a fost apoi atåt de recunoscătoare încåt a schimbat reputația uråtă a våscului, făcåndu-l simbolul iubirii și al păcii. În imperiul asirian și în Babilon, în jurul secolului al IX-lea î.Ch., fetele necăsătorite se închinau zeiței frumuseții și iubirii stånd sub ramurile de våsc care împodobeau templul. Pornind de la credința celtică în puterea våscului, romanii obișnuiau să se sărute sub våsc pentru a pecetlui o logodnă. Obiceiul era considerat a fi foarte important, ca un legămånt care nu poate fi rupt niciodată, mai ales că, pentru romani, logodna era mult mai importantă decåt căsătoria. Anglo-saxonii asociau puterile våscului cu legenda zeiței iubirii, frumuseții și fertilității, Freya. Conform acestei legende, orice băiat trebuia să sărute o fată cu care se întålnea din întåmplare sub våsc și să rupă apoi o bobiță din tufa respectivă.Våsc este și denumirea dată mai multor specii de plante din familiile Loranthaceae sau Viscaceae. Våscul de Crăciun face parte din speciile din Europa, anume Viscum album. Este o plantă care crește încet, sub forma unei tufe atårnătoare, de culoare verde-galbuie, care se gasește pe ramurile copacilor, chiar și la 4-5 metri înălțime. Florile mici, de culoare galbenă, apar toamna tårziu, și fac loc aproape imediat fructelor albe.

Originile numelui

Numele obișnuit al plantei – mistletoe – provine din credința că våscul se înmulțește prin excrementele păsărilor: pe vremea aceea, oamenii observaseră că planta creștea numai pe ramurile copacilor pe care stăteau păsările. “Mistel” este cuvåntul ango-saxon pentru excremente, iar “tan” înseamnă “ramură de copac”. Prin secolul al XVI-lea, botaniștii au descoperit că våscul se înmulțea de fapt prin semințele ingerate de păsări. Una dintre cele mai timpurii mărturii scrise, legate de acest fapt, datează din 1532, într-un ierbar publicat în Anglia. Încă din cele mai vechi timpuri, planta a fost considerată una din cele mai magice, misterioase și sacre din folclorul european. Våscul era considerat un apărător al vieții, fertilității, scut împotriva otrăvurilor și afrodiziac. Pornind de la ideea că planta are puteri de vindecare, extractul de våsc este testat ca remediu în tratarea unor forme de cancer. În experiențele de laborator s-a descoperit că våscul minimizează efectele negative ale chimioterapiei și stimulează sistemul imunitar. În Europa și Asia, extractele de våsc sunt folosite pentru a trata mai multe tipuri de boli, precum artrita, reumatismul, hipertensiunea și epilepsia.