Biografia lui Radu Vasile: o suma de naivitati narcisiste, pe ton superior

Pentru Radu Vasile, biografia sa politica nu are mistere, iar lumea nu are fete nevazute. Isi stie dusmanii si prietenii, calitatile si defectele. Stie ce l-a ridicat pe valul istoriei si, mai precis, cine l-a doborat. Teza de la care porneste cartea sa, -Cursa pe contrasens-, este ca, desi a ajuns prim-ministru, i s-a refuzat destinul istoric. I l-au refuzat partidul, Emil Constantinescu, sindicatele, opinia publica. Si asta pentru ca nu apartinea fostelor structuri, ci se ridicase in politica prin propria sa valoare. Nimeni nu-i recunostea meritele, desi Corneliu Coposu ar fi murit cu o lista de posibili premieri. In fruntea listei, fireste, Radu Vasile.

Fiind atat de lipsit de prieteni, senin si calm, cum ii place sa se prezinte, e de mirare cum a ajuns sa guverneze intr-o lume care, zice el, este dominata de fosti securisti si activisti comunisti infiltrati in toate partidele si redactiile de presa. Cu toate acestea, conform principiilor materialismului istoric, daca nu exista, Radu Vasile trebuia inventat. El da de inteles ca, dupa demiterea Cabinetului Ciorbea, a ajuns in fruntea Guvernului tarat de o fatalitate oarba, pe care intrigaria din PNT si de la Cotroceni nu au putut decat sa o intarzie. Este drept, recunoaste el, inainte de a ajunge premier, nemultumit ca a ratat fotoliul, a mai sapat si el pe unul, pe altul, a criticat Guvernul Ciorbea si a organizat asa-numitul grup de la Brasov, care ameninta sa paraseasca partidul. Insa a facut-o numai si numai din spirit moral superior. Lucratura a mers, omul a ajuns in Palatul Victoria, insa prea tarziu, cand planurile si proiectele pentru care se batuse nu mai erau actuale. Cand oamenii pe care mizase disparusera in neant, trebuia sa repare, dupa cum rezulta, nu numai daunele produse de sase ani si ceva de guvernare FSN-ista, ci si boroboatele Guvernului Ciorbea, acumulate in cateva luni de putere.

Cartea incepe cu un cuvant inainte, in care Radu Vasile explica de ce, in ciuda expertilor, nu a vrut sa fie prim-ministru. Aceste naivitati narcisiste, scrise pe un ton superior, continua cu mineriadele din ianuarie-februarie *99. Aceasta rasturnare etica, prin care autorul lasa la urma tot restul guvernarii, pentru a scoate in evidenta cele mai inspirate momente, este plina de talc. El crede ca faptul ca i-a intors pe mineri din drum este evenimentul crucial al existentei sale politice. Negocierea cu minerii i-a netezit calea spre glorie, dar si catre dusmania lui Emil Constantinescu. Fostul presedinte este prezentat drept un ranchinos, care isi planuia indelung razbunarile politice. Mana lui lunga ar fi ajuns pana si la carotida PNT-ului, controland cele mai mici miscari de cadre si dictand agenda conducerii. Oamenii lui Constantinescu – spune Radu Vasile – erau infiltrati la toate nivelurile de conducere si ii transmiteau zilnic informari amanuntite. Astfel ca Emil Constantinescu este cel care l-a impins pe Victor Ciorbea – un venetic vorbaret, devenit peste noapte taranist feroce, cum il caracterizeaza Radu Vasile – de la Primarie la Palatul Victoria. Ciorbea il uzurpa astfel pe Radu Vasile, uns deja, in mod neoficial, in fruntea Guvernului. Emil Constantinescu l-ar fi preferat pe Ciorbea pentru a-l fi pedepsit pe Radu Vasile, care facuse tot posibilul sa blocheze accesul lui Constantinescu la Cotroceni. Mai mult chiar, convins ca reprezentantul CDR nu va castiga, Radu Vasile s-a intalnit cu Ion Iliescu pentru a discuta posibilitatea ca, dupa castigarea alegerilor din *96, sa accepte formarea unui Guvern de Dreapta.

Cine l-a mandatat pe Radu Vasile sa negocieze cu adversarul numarul 1 este neclar. Cert este ca recunoaste senin ca l-a tradat pe candidatul Conventiei, in numele – chipurile – intereselor taraniste. Dar nu a fost sa fie. CDR a castigat si Palatul Victoria, si Cotrocenii, iar noul presedinte, stiind ca i se pregateste un premier care nu dadea doi bani pe el, l-a preferat pe primarul de atunci al Bucurestiului, care ii era mai fidel. Pentru Radu Vasile, omul care spune cu insistenta ca nu a vrut sa fie premier, istoria a avut sens doar cat a fost el prim-ministru.

A facut politica externa la nivel inalt, a netezit asperitatile politicii interne, a fost intelept, lucid, seducator, cum s-ar spune -prost de bun-. Cu atatea calitati, nu este de mirare ca se considera singurul taranist capabil sa preia fraiele partidului. De aceea, inlaturarea lui de la Guvern in decembrie *99 i se pare chiar o sfidare a bunului-simt. Ca vrea sau nu vrea, Radu Vasile pare sa ramana in istorie nu pentru ca l-a trimis pe Miron Cozma acasa, ci pentru ca, pana acum, este singurul premier care a refuzat sa-si paraseasca biroul dupa ce a fost demis. Incidentul este descris in carte cu aere de superioritate morala, chiar daca personajul principal si-a negociat cu grija demisia, cerand functii compensatorii pentru el si familia lui. Adica, s-a targuit ca la piata, pe bani frumosi. Povestea are insa umorul ei. In vreme ce taranistii si Constantinescu sunt istorie, Radu Vasile a revenit pe listele PD-ului in Parlament. Poate privi inapoi cu manie si, de ce nu, cu mandrie!

N.C. Munteanu